Primim de la același inimos DACICUS. Îi mulțumim frumos:
Va propun o intoarcere in timp si spatiu, spre vest, de data aceasta.
Realitati uitate si un Brav Roman, aproape uitat.
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Alexandru Busuioceanu inainte de plecarea din tara
“Hispanicii sunt descendenti din geti sau daci. Spania a fost fondata de poporul de la Dunare”
O somitate a culturii europene
Alexandru Busuioceanu a fost unul dintre cei mai mari critici de arta romani, profesor, poet, critic literar, istoric, eseist, traducator, si a reusit sa exceleze in toate aceste domenii. Imediat dupa iesirea Romaniei din neutralitate, Busuioceanu a tinut sa se inroleze voluntar in Primul Razboi Mondial, deoarece isi dorea cu ardoare sa participe la Marea Unire, pe care stia ca in felul acesta o pregateste. Imediat dupa razboi a inceput sa scrie la “Arena” (Iasi), la “Luceafarul”, la “Lamura” si “Dacia”, ultimele doua conduse de Vlahuta. In 1921 a intemeiat, impreuna cu Nichifor Crainic, Cezar Petrescu si Lucian Blaga revista “Gandirea”, care va avea o influenta culturala considerabila in Romania interbelica.
Ca istoric de arta, dupa un doctorat sustinut la Viena sub indrumarea lui J. Strzygowski, s-a ocupat de expertiza colectiei de arta a familiei regale, stabilind paternitatea celor noua tablouri extrem de valoroase ale lui El Greco, aflate pe atunci in pomenita colectie, si a organizat expozitia internationala de la Paris, din 1937. A scris numeroase studii despre El Greco, Cavallini, Preziosi, Iser, Luchian, Andreescu si Brancusi.
In 1942, cand deja era o somitate, fiind considerat unul dintre cei mai mari critici de arta din lume, Busuioceanu ajunge la Madrid ca atasat cultural, unde, cum frumos spune Eugenio Battisti, intruchipeaza “marea cultura internationala”. Nemaiputandu-se intoarce in Romania din pricina regimului comunist, Busuioceanu se vede nevoit sa traiasca singur in Spania. Sotia lui (de care se despartise inainte de exil) si fiica (Oana Busuioceanu, scriitoare, italianista si hispanista, care la randu-i s-a vazut obligata sa se stabileasca la Los Angeles in 1984, tot din cauza dictaturii comuniste de la noi) raman in tara si nu le va mai vedea niciodata. La Madrid se imprieteneste cu Vicente Aleixandre si Eugenio D’Ors, in casa caruia are in permanenta un fotoliu de onoare, dobandeste o rubrica permanenta la prestigioasa revista de arta “nsula” (unde ii prezinta, in premiera pentru spanioli, pe Blaga si pe Parvan), infiinteaza Catedra de Limba si Literatura Romana de la Universitatea Complutense, reusind sa obtina introducerea limbii romane ca limba obligatorie de studiu pentru studentii spanioli, si revolutioneaza conceptia despre poezie, introducand teoria metaforei, ca mijloc de cunoastere, ca instrument la fel de precis si de sigur pe cat este axioma pentru matematica. Mai mult, cand i se publica primul volum de versuri in limba spaniola, in 1946, intitulat “Poemas patticos”, criticii il considera cel mai bun poet de limba spaniola al momentului. Tot de la Madrid corespondeaza intens cu prietenii sai romani aflati in exil, Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintila Horia, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Alexandru si Gheorghe Cioranescu, Pamfil Seicaru, Grigore Nandris, Nicolae Herescu si altii.
Dor de limba romana
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Ca poet, Busuioceanu a scris in tinerete, inainte de plecarea in Spania, in stilul lui Lucian Blaga, dar nu sub influenta lui, dupa cum precizeaza Virgil Ierunca, ci pe linia aceluiasi gen de sensibilitate lirica. Dupa ce se stabileste la Madrid, include toate poeziile din prima tinerete in ciclul “Trepte uitate”, marturisind ca a depasit etapa Blaga, nu pentru ca s-ar fi lepadat de ea, ci pentru ca deja o implinise si se cuvenea sa mearga mai departe. Si merge atat de departe, incat noua sa teorie estetica privitoare la metafora ca instrument de cunoastere este inclusa in istoriile literare spaniole si hispano-americane, de la care se va revendica scoala de poezie “Orgenes”. Guillermo de Torre ii rezerva un intreg capitol in cartea sa, “Problemtica de la literatura”, iar Roberto Fernndez Retamar explica fenomenul “Orgenes”, sustinand ca ideile lui Busuioceanu dau in continuare roade in mediile artistice spaniole. Totusi, estimp, Busuioceanu considera ca se afla in posesia unui singur limbaj poetic, acela al limbii romane, care se exprima, in cazul lui, prin aparatul fonetic al limbii spaniole. E un lucru de foarte mare insemnatate pentru noi, ca romani, sa stim ca Busuioceanu a fost omagiat de criticii spanioli ca un mare poet de limba castiliana, reusind sa adauge versurilor sale, dupa expresia lui Gh. Cioranescu, o stranie vibratie de angoasa metafizica. Iar dorul de limba romana nu-l paraseste nici o clipa, pana intr-atat, incat, slujindu-se de Dosoftei si de a sa “Psaltire pre versuri tocmita”, talmaceste, catre sfarsitul vietii, inefabilele versuri ale Sfantului Ioan al Crucii si tine chiar sa citeasca pe mormantul sfantului, la Congresul de Poezie de la Segovia, din 1952, propria sa traducere romaneasca din “Cntico espiritual”.
Spaniolii, descendenti ai dacilor
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Scrisori primite de Busuioceanu de la Emil Cioran si Virgil Ierunca
Ca istoric, Busuioceanu nu s-a lasat mai prejos. Fiindu-i elev si mai apoi prieten lui Vasile Parvan, care demonstrase ca, in pofida cuceririi romane, dacii nu disparusera din istorie, ci supravietuisera in poporul roman de astazi, Busuioceanu este preocupat sa demonstreze ca spaniolii sunt descendenti ai geto-dacilor. Mergand pe urmele traditiei geto-dace in cultura hispanica, el descopera ca mitul dacic traieste inca. Mai precis, cautandu-l pe Traian in Spania, Busuioceanu nu ii gaseste urma, deoarece cronicile medievale spaniole nu pastreaza nici o traditie legata de cucerirea Daciei, insa da peste un filon nebanuit: numele gotice ale lui Zamolxis, Burebista, Deceneu si Decebal se intalnesc la Sf. Isidor, la Alfonso el Sabio, la arhiepiscopul Rodrigo Jimnez de Rada. Cercetarile sale in aceasta directie fac obiectul unui studiu din care apar publicate doar doua fragmente, in periodice, dar care se bucura de elogiile lui Mircea Eliade, care ii scrie in 1953, entuziasmat: “Studiul dumitale este extraordinar. Deschide perspective nebanuite in intelegerea si valorificarea miturilor istoriografice medievale, si nu numai la noi, adica in Europa. Ar fi pacat ca o asemenea descoperire sa ramana ingropata intr-o revista de circulatie limitata”. Uluitoarea descoperire pe care o face Busuioceanu este aceea ca, pentru toti cronicarii spanioli, nu Dacia a fost fondata de un imparat iberic (Traian), ci dimpotriva, “hispanicii sunt descendenti din geti sau daci si Spania a fost fondata – la a patra ei intemeiere, cea definitiva, in secolul al V-lea – de poporul de la Dunare”. Pentru a spulbera orice echivoc, Busuioceanu insista asupra faptului ca nu este vorba despre universala confuzie din lumea antica, intre geti si goti, ci despre o doctrina care, invaluita in neguri istorice, ia forma unui mit ce se regaseste la cronicarii din Evul Mediu. In 1985, regretatul Dan Slusanschi reuseste sa publice volumul intitulat “Zamolxis sau mitul dacic in istoria si legendele spaniole” la editura “Meridiane”, ca ingrijitor de editie si autor al Cuvantului Inainte. Din fericire, unei mai tinere – dar extrem de serioase – edituri de la noi, editura “Dacica”, i-a venit ideea de a republica, alti douazeci si trei de ani mai tarziu, in 2009, acest studiu extrem de important. Este, desigur, imbucurator ca se fac demersuri pentru recuperarea celor mai importante personalitati romanesti ale exilului, pe cat de trist era, pana nu de mult, faptul ca romanii nu aveau acces la propria lor istorie (stim cu totii ca istoria Romaniei care se preda in scoli pana in 1989 era mistificata si imbibata pana la refuz de nerusinatele congrese ale CC al PCR si de la fel de nerusinata doctrina a regimului) ori acela ca intelectualilor romani condamnati la exil (cu care ar fi trebuit sa ne mandrim) nu li se pomenea numele decat spre defaimare. Brancusi, Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Al. Cioranescu, Al. Busuioceanu si atatia altii s-au bucurat de respectul strainilor, fiind considerati la noi “tradatori de tara si de neam”, in timp ce, tot aici, majoritatea intelectualilor ramasi infundau puscariile comuniste, doar pentru ca reprezentau niste valori periculoase, care trebuiau desfiintate spre triumful lichelelor.
ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis
Privind retrospectiv, ne intrebam de cata suferinta a avut parte sufletul acestui mare roman, numit Alexandru Busuioceanu, condamnat sa traiasca in exil si sa moara singur la Madrid, dupa o indelungata suferinta, vorbind, scriind si simtind romaneste, pana in ultima clipa. Spre norocul nostru, astazi se poate vorbi din nou despre aceste personalitati, care merita nu doar scoaterea lor din uitare, ci si intreaga noastra recunostinta, pentru tot ce au facut pentru neamul romanesc. “Zamolxis”, republicata in 2009 la editura “Dacica”, reprezinta o restituire importanta in acest sens.
IRINA DOGARU
Lect. Drd., Univ. “Dimitrie Cantemir”, Bucuresti
Nota Bene: Studiul scris de legionarul Alexandru Busuioceanu dedicat lui Zamolxis a fost editat prima oară în România înainte de 1990. Dar după 1965.
Oricum, felicitări autoarei. Poartă un nume pe care îl onorează.
[…] aug 2014: ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis – “Hispanicii sunt descendenti din geti sau daci. Spania … – Cautandu-l pe Traian in Spania, Busuioceanu nu ii gaseste urma, deoarece cronicile […]
[…] aug 2014: ALEXANDRU BUSUIOCEANU si Zamolxis – “Hispanicii sunt descendenti din geti sau daci. Spania … – Cautandu-l pe Traian in Spania, Busuioceanu nu ii gaseste urma, deoarece cronicile […]
Va multumesc cu recunostinta, domnule Coja!
Dumnezeu sa va lumineze si sa va intareasca!
ROMÂNIA ÎNGERILOR
Rezumat al mesei rotunde ”România îngerilor” de la standul României în cadrul Salonului de carte din Paris, unde România a fost țară invitată de onoare în 2013[1]
Nu-mi stă în obicei să vorbesc despre îngeri. Tema discuției de față a fost dictată, probabil, de cartea domnului Andrei Pleșu, ”Despre îngeri” și care era în program împreună vorbitor, dar nu a mai venit. Așadar, mă aflu într-o dificultate avînd în față o temă atît de înaltă.
Nu știu a vorbi despre îngeri, dar vă pot vorbi despre un popor care trăiește laolaltă cu îngerii. Mă veți întreba de unde știu asta, de vreme ce nu văd îngeri. Vă voi spune că întreaga istorie a poporului român e legată de îngeri, căci doar cu ajutorul îngerilor un popor atît de mic și încolțit din toate părțile de uneltirile marilor imperii a reușit să-și păstreze credința ortodoxă, limba și obiceiurile.
E poate prea mult să vorbești în numele unui popor și, e adevărat, nu-mi pot asuma asta, dar vă voi povesti despre oameni din poporul meu pe care i-am cunoscut și care au avut o legătură cu îngerii.
Eu, după cum vedeți, reprezint aici România, deși nu sînt cetățean român. Dar nu este nici o confuzie, căci eu am învățat și m-am format ca scriitor în România, scriu în limba română pentru români. Totuși eu vin din Republica Moldova, țară a cărui cetățean sînt, dar care nu este reprezentată nicidecum aici la Salon du Livre. Republica Moldova, la rîndul ei, e și ea despărțită, deși nu despre asta vreau să vorbesc. Dau aceste detalii pentru a mă face mai ușor de urmărit. Vin așadar, de la mănăstirea Noul Neamț situată pe malul Nistrului, în Moldova și unde vreme de opt ani am avut ocazia să cunosc un om care era în legătură cu îngerii. A fost cea mai fericită ocazie din viața mea. Este vorba de părintele Selafiil, om care și-a consacrat întreaga viață slujirii lui Dumnezeu, a fost deportat în lagărele siberiene și a murit în pace în chilia sa la vîrsta de 97 de ani, fiind orb în ultimii 24 de ani de viață.
L-am întrebat, așadar, pe părintele Selafiil dacă vede îngeri. Părintele, după ce a ezitat puțin, mi-a răspuns: ”Nu. Dar gînduri bune de la îngeri mai primesc”. Apoi, parcă a se prihăni pentru această vorbă, a adăugat: ”Eu sînt păcătos, nu văd îngeri. Văd numai draci”. Părintele era de o desăvîrșită simplitate și, probabil, nu citise Isaac Sirul care scria că a vedea îngeri sau demoni este același lucru, căci este vorba de vederea lumii duhovnicești, a făpturilor netrupești la care au acces doar cei curați cu inima, adică desăvîrșiți.
Un exemplu bun în acest sens este Sfîntul Andrei cel Nebun pentru Hristos, care vedea îngeri și demoni deopotrivă. Dar observați cum îi vedea. Sfîntul Andrei era văzut în Constantinopol aruncînd cu pietre în pereții bisericilor și sărutînd pereții bordelurilor. Cînd a fost întrebat de ce face asta, a răspuns: ”Atunci cînd oamenii vin la biserică, demonii care îi ispitesc rămîn afară, umblînd în jurul bisericii, de aceea arunc cu pietre după ei. Însă cînd creștinii se duc la casele de desfrînare, îngerii lor păzitori îi așteaptă întristați afară, de aceea sărut pereții acestor locuri necurate, căci în adevăr sărut picioarele îngerilor”.
Eu vreau să cred că ne aflăm aici într-un loc în care îngerii noștri păzitori ne-au urmat, iar drept dovadă este și discuția noastră despre ei, despre Ortodoxie, despre oamenii vrednici din poporul nostru.
Acum vreau să mă întorc la vorbele părintelui Selafiil care se stingherea să afirme că vede îngeri, dar a zis că primește gînduri bune de la îngeri. În fapt lucrarea îngerilor este aceea de a ne releva voia lui Dumnezeu, de a ne șopti gînduri bune.
Părintele Dumitru Stăniloaie, a cărui nume a vost pomenit mai înainte de Domnul Colosimo, a fost întrebat odată dacă a văzut îngeri. Cel mai mare teolog al nostru și martir al temnițelor comuniste a răspuns: ”Nu, pentru că niciodată nu mi-am dorit să văd îngeri. Dar l-am văzut pe Hristos”. Și tot el spunea că îngerii și oamenii se află într-o permanentă legătură de cunoaștere a lui Dumnezeu, astfel încît oamenii află de la îngeri experiența cunoașterii netrupești a lui Dumnezeu, iar îngerii învață de la oameni experiența cunoașterii care se face și în trup. Cunoașterea pe care și-o comunică la nesfîrșit nu este alta decît cunoașterea dragostei lui Dumnezeu.
Să nu vă pară lucru mare afirmația că îngerii au ce învăța de la oameni în materie de cunoaștere, căci și apostolul Pavel a zis că Hristos nu s-a întrupat pentru îngeri, ci pentru oameni. Așadar, cunoașterea în trup, care nu este accesibilă îngerilor, ei fiind netrupești, este cunoașterea tainei întrupării lui Dumnezeu din dragoste, întrupare care este nedespărțită și neamestecată firii Dumnezeiești a lui Hristos.
Părintele Dumitru Stăniloae este cred cel mai mare teolog al secolului XX, filozof și membru al Academiei Române, fiind autorul celei mai depline edițiie a Filocaliei, care se face, prin comentariile pe care le dă, mai minunată decît ediția rusă sau greacă. Vă dați seama că România este țara în care oameni precum Dumitru Stăniloaie, oameni care au fost purtători de lumină și cunoscători ai tainelor îngerești, au fost închiși cîte 15, iar alții cîte 20 de ani și mai bine în temnițe, unde erau torturați și uciși cu miile. Din acest punct de vedere, lumina cu care strălucește România prin acești oameni minunați este o lumină care strălucește din iad, lumina care a umplut iadul prin moartea și pogorîrea lui Hristos.
Am, așadar, o bucurie înmulțită astăzi să mă aflu la Paris, să reprezint acest popor, făcînd pomenire a tot ce a avut el mai bun: mărturisitorii lui Hristos. Este o ocazie minunată și mulțumesc gazdelor că ne-au dăruit acest prilej, căci nu este ceva mai reprezentativ pentru România decît mărturisitorii ei din toate timpurile, mărturisire care s-a făcut laolaltă cu îngerii pe care ne-am îngăduit să-i pomenim aici.
Mai vreau ca taina cunoașterii iubirii lui Dumnezeu care se lucrează veșnic în cer și pe pămînt să ne preocupe măcar din cînd în cînd și pe noi. Această taină se va prelungi în veci, în împărăția iubirii lui Dumnezeu, căci Dumnezeu este veșnic, iar dragostea lui niciodată îndeajuns de cunoscută și cu neputință de pătruns. Iată de ce avem nevoie de această împreună lucrare cu îngerii și nu este stare mai fericită decît aceea de a cunoaște dragostea lui Dumnezeu.
[1] Textul de față nu este o stenogramă, ci o reproducere din memorie, cred foarte fidelă, a discursului rostit în cadrul programului oficial al Salonului de Carte de la Paris. Stilul familiar al cuvîntării a fost prilejuit și de cuvîntul de deschidere al lui Jean Francois Colosimo care a început prin a spune: ”Nu sînt aici în calitatea mea oficială de Președinte al Centrului Național al Cărții, ci în calitatea mea de creștin ortodox”.
Cine este autorul textului, cine l-a rostit la Paris?
Ieromonah Savatie Bastovoi.
Hristos a Inviat, Parinte!
Lumina din lumina!
Toata recunostinta Mea pentru minunatele clipe petrecute impreuna la Salonul Cartii!
Atunci cand am propus aceasta tema, mai intai Domnului Colosimo, m’am gandit initial la relatia duhovniceasca, tainica, intre Romania si Franta, inca de pe vremea comuniunii de spirit a Sfintilor Ioan Casian si Genevieve (actuala Patroana a Parisului), intalnire angelica, ca apoi sa nutresc speranta ca forta credintei noastre ramane o faclie dincolo de granitele geografice… Dar nu am sperat, ca acea masa rotunda sa devina aproape o predica liturgica in prima vineri a postului mare. Voi ramane cu aceasta comoara in suflet aievea si nu am cuvinte de recunostinta pentru a fi putut nu doar sa fiu un comisar al Salonului Cartii felicitat de partenerii nostril de la Paris, ci mai ales,sa fii avut gratia si cinstea sa moderez alaturi de domnul Colosimo aceasta minunata masa rotunda duhovnicesc literara. Va imbratisez cu multa afectiune! Ramona Calin
Dupa ce am aflat de cuvantul de invatatura al pr. Savatie, la Paris, mi-am zis: “Adevarat a inviat” Hristos. Da, sfintii martirii stiuti si nestiuti, fluviul de lacrimi al vaduvelor si copiilor asupriti numai pentru ca apartineau acestor martiri, nu raman in uitare. Lumina rezistentei si jertfei lor strabate intunericul deceniilor si, iata strapunge stalpul infamiilor care s-au spus si se mai spun despre poporul roman. I s-a randuit de Sus parintelui Savatie, sa duca la Paris, Lumina Adevarului, de care fariseii au fugit, s-au ascuns, s-au “revoltat” si nu au mai participat la evenimentul in care trebuia sa ajunga Adevarul despre Romani si Romania. Nu de tanarul calugar Savatie s-au temut ci de Lumina si tunetul Cuvantului care i s-a pus in gura, de la Dumnezeu, a-l rosti atunci si acolo. Ferice de purtatorul de cruce Savatie! Tuturor iubitorilor de dreptate si adevar, tuturor ortodocsilor romani si neromani, va spun cu incredintare Adevarul- HRISTOS A INVIAT! Parintelui Savatie si intregii obsti de la Noul Neamt va doresc un Paste cu multa Lumina! O enoriasa.
Dumnezeul nostru , binecuvanteaza sufletele acestor sute de mii de martiri care au fost pangariti de ciuma rosie in temnitele lor criminale. .Va iubim atat de mult dragii nostri pentru curajul de a nu va vinde trupul nemerniciei si decaderii voastre in intuneric. Ingerii sa va calauzeasca in taramul de dincolo. Multumim parinte pentru reprezentarea Romaniei , respect si onoare . Dupa citirea cartii “Nebunul” scrisa de catre domnia voastra ,sunteti in sufletul meu.
Domnule Dacicus, va multumim din tot sufletul.
Ne oferiti un text cu totul exceptional, si iata de ce cred asta.
Daca ar fi fost spus intr-o biserica, ar fi fost o predica frumoasa, dar petrecuta in ambianta ei fireasca.
Rostit in Parisul ateismului si frivolitatii si inca la o manifestare cum e Salonul Cartii, inclinata mai mult spre monden decat spre religios, textul se decupeaza frapant si capata o lumina care ne apropie de cea ingereasca.
Ca spiritualitatea romaneasca se exprima prin vocea unui basarabean, pentru mine care iubesc Basarabia cu o dragoste indurerata este o lucrare a Providentei.
In acest context, nu pot sa nu povestesc inca o data o intamplare pe care am mai relatat-o.
O prietena a noastra, fosta colega de liceu, refugiata din Basarabia, era nepoata IPS Antonie, Mitropolitul Ardealului. Cand inaltul ierarh zacea imobilizat pe patul suferintei, ea, ingrozita de dezastrul in care se scufunda tara postdecembrista ceas de ceas, s-a dus la unchiul sau si la intrebat: Ce se va intampla cu noi? Nu mai vad nici o cale de scapare… La care IPS Antonie i-a raspuns: Nu te teme! Exista Basarabia! Cand Romania va fi la capatul puterilor, scaparea ei va veni din Basarabia.
Scriu acestea azi, in Ziua Limbii Romane, in aureola de inaltare nationala pe care Basarabia ne-a daruit-o, inca un semn ca Mitropolitul basarabean al Ardealului avea toata dreptatea in cele ce spunea.
Va multumesc cu inima vie si iubitoare, cel putin de trei ori!
Pentru cuvantul dumneavoastra inspirat si luminat, ce emana caldura sufleteasca dincolo de ecranul rece al monitorului.
Pentru minunata poveste ce ne’ati impartasit’o cu dragoste si generozitate.
Cat si pentru bunul dumneavoastra gest de a multumi. Sa multumim impreuna, Bunului Dumnezeu pentru bucuri de a fi romani!
Dumnezeu sa va binecuvanteze!
În geniala sa operă, „Dacia preistorică”, Nicoale P. Densuşianu, cel mai mare traducător român de texte antice, ne spune că „ZamolxiS” a fost unu şi acelaşi cu Dokius (raman), Saturn 1 (latin), Kronos (grec) Min (persan), Men (cretan), Menes (egiptean), Heliu (babilonian), Baal (cananeit), Baal-Moloh (feniciano-carteginez), EL (fenician), IHVH (ebraic), Manea (rumânilor munteni care îl mai ştiau sub numele de „Novac cel Bătrân”) sau „lupul cu tri cojoace”, aşa cum apare EL în cântecele rumânilor ardeleni. La nordici, ZamolxiS 1 este „SărmasDus” iar ZamolxiS 2 (Set Nehes ori Typhon, adică Gruia lui Novac) este Thor sau Odin. „ZAMOL-XIS” este OMU’, Fiul Ceriului şi al Pământului (G-aia). EL este OMU’ care a fost „făcut” din CLISĂ, adică „NĂMOL” (născut pe Pământ). „XIS” este SIX, adică 6/F care ne arată: „Fecioara şi FiuL” (AeG-Ysus), c.n.l. 66 fiind identic cu numele „ISUS”. A şasea poruncă a Legilor „BELAGINE” (ALEGE-BINE) este: „să nu ucizi”! În inscripţii megalitice, numele ISUS este şeruit:
În cinstea lui „ZamolxiS” preoţii „d-aci” (precum leviţii, iudeii – iudiţă înseamnă şerpoică) ucideau ritualic fiinţe umane. Limba română păstrează informaţia în cuvântul „SACRIFICIUL”, cuvânt care ascunde. „SCRI-ACI-FIUL”. Cuvântul „MOLOH” se ascunde şi el în cuvântul „HOLO.CA.UST”, cuvânt în care „CA” se citeşte destrogard 13, adică „M”, final 4/D. De unde înţelegem că prin HOLOCAUST, 6/F milioane de evrei (iudei) au fost sacrificaţi lui MOLOH. Voinţa Marelui rege GET, Ioan 1, cunoscut sub numele de „BUREBISTA” a fost: „ardeţi rugurile!” (opriţi sacrificiile!), motiv pentru care trădătorii şcoliţi la Şiwa (Egipet): şerpilienii: DeceNeu (zece zei), Scorilor („rilo” înseamna duşman) şi Cotiso, l-au asasinat pe Burebista şi pe regina Mara la Cozia (Auza), în 5 Armindeni an 44 î.e.n., adică 5464 A.F.). După dispariţia Întregitorului Ramaniei (Ţara Neilor şi a Neiţelor) asasinii şi-au împărţit Ramania (GetoDacia) în 5 regate (circa 200 de triburi din care se alcătuia o armată de 200.000 oşteni), din care „Dacia” lui Deceneu a însemnat doar pământul de la Jii (Rabon) la Tisa (Patysus) şi de la Istru (Nun) la Canionul „Moloh” (m. Bihorului, 1,5 ore de mers de la Cetăţile Rădesei către izvoarele „SOMEŞUL cald”), Dacia răsăriteană întinzându-se până la Blaj, iar în sud până la Braşov. Dacia lui DeceBaal nu a cuprins însă niciodată Geţia, adică Muntenia şi Moesia inferior de unde a pornit invazia romană în anul 101 e.n., prin traversarea nestingherită la Istrului şi ocuparea sudului Daciei lui DeceBaal cu ajutorul „geţilor” numiţi „romanioi”, având sloganul: „moarte sacrificatorilor de copii!” Dacia de după Burebista nu a cuprins niciodată Moldova, Bucovina şi Maramureşul. „Dacii” au fost socotiţi „Fiii Şarpelui” (fiii păcatului), în vreme ce Geţii se socoteau „Fiii Gaei”. Dacii îL venerau pe Zamolxis (Iahveh) în vreme ce Geţii, înjurând de Mama Focului (care era Hestia, adică Basileea) trăgeau să săgeţile în „Gheb-el-izi”. „A izi” înseamnă „a mânca”). Numele „Dacia” se află în cuprinsul expresiei „MaicaDomnului”. Pentru că numele „MARIA” vine de la rodul „P-OMULUI” care este „MĂR” („mar” în persană este şarpe, „mar în ebraică” este berbec, animale de sacrificiu). Din acest „MĂR”, din „P-OM”, a muşcat „EVA” (din „VAETA” = APA) . Scriem „AVE MARIA” şi citim destrograd: „AI „RAM” EVA” …! „RAM” este FiuL Domnului – al „Şarpelui” (RAM). Iisus (copil din „flori de măr” şi nu „curmal”) era numit în aramaică „MARAN”, adică străin, din „NAMAR”, adică „NUMĂR”, de unde „RUMÂN”.
Bardan
1. Orice restituire a unei valori romanesti uitate voit sau din indolenta noastra endemica merita salutata.
2. Din nefericire, adeseori numele prestigioase ale celor ce ne-au precedat sunt folosite nu spre glorificarea binemeritata a acelora ci in scop de manipulare. Eminescu inasusi, Hasdeu, Nicolae Densusianu, mai recent Cosbuc au avut aceasta trista soarta. Darul meu profetic imi spune ca si aceasta vibranta evocare va prilejui o navala de comentarii nu spre cinstirea marelui intelectual care a fost Al. Busuioceanu ci exclusiv pentru a scoate la vedere „adevarul tulburator” ca dacii sunt stramosii spaniolilor, asa cum sunt ai tuturor popoarelor.
3. Daca tot pornim de la d-na Drd. Irina Dogaru, ar trebui invitat in acest context si dl Mircea Dogaru, un istoric extrem de bine documentat chiar in acest subiect. Concluziile sa le tragem abia dupa.