M-a învrednicit bunul Dumnezeu ca, în scurtul răstimp al pieritoarei mele vieţi, să fiu de faţă la câteva minunate întâmplări, fie ca actor, fie îndeosebi ca spectator, privilegiat de soartă, aşa cum mă simt şi acum, participând la aleasă această a noastră întrunire. O astfel de minunată, adică de-a se minuna tot omul întâmplare s-a fost petrecut şi pe la mijlocul anilor ’80, în holul prozaic al Athenée Palace-ului, când Petre Ţuţea a fost întrebat de un ziarist occidental ce părere are despre cum se respectă drepturile omului în România socialistă. Răspunsul slobozit atunci de Petre Ţuţea a fost năpraznic: „Pentru noi, românii, drepturile omului nu există. Noi, românii, nu avem drepturi, noi avem numai îndatoriri! Şi ne sunt de ajuns!” Cuvinte rostite cu semeţie şi adâncă mulţumire de sine!…

Ca martor la producerea acestui moment de referinţă pentru teoria drepturilor omului − îmi îngădui să-i prezic deci acestui răspuns un viitor strălucit, voi încerca în faţa Domniilor Voastre să reconstitui contextul de idei şi atitudini ale lui Petre Ţuţea şi ale colegilor săi de generaţie, context care să descifreze semnificaţiile afirmaţiei că „românii au destule îndatoriri şi nu-i interesează să mai aibă şi drepturi!”

Distinsă adunare,

Vă sugerez să punem faţă în faţă două principii, unul natural, deci dumnezeiesc, divin, iar altul imaginar, creaţie a minţii omeneşti, marcat deci de eventualitatea, ca să nu-i spun iminenţă, a păcatului, a greşelii. Este vorba mai întâi de principiul diversităţii infinite, pe care îl respectă întocmai întregul univers, lumea aceasta minunată în care ne este dat să trăim. Această lume, de cum o priveşti cu un ochi atent, cercetător, chiar îndrăgostit de ceea ce vede, această lume se arată a fi o continuă revărsare de unicate. Nu veţi găsi nici măcar două fire de iarbă sau de nisip care să fie identice, egale! „Nu există doi, există numai unu!” spusese cândva Parmenide, iar cu această vorbă Petre Ţuţea îl cita mereu pe filosoful eleat, încurajându-şi camarazii de suferinţă din Zarca Aiudului. Adică tot ce există, există numai ca unicat, ca unu, distinct de orice alt unu, lumea fiind o infinitate de unu, de unicate. Mai fiind de înţeles prin Unu, scris cu majusculă, şi principiul unic supraordonator al întregii existenţe, lumea nesfârşit de felurită fiind o creaţie, o expresie a acestui Unu divin, dumnezeiesc.

Vă propuneam ca, în paralel, faţă în faţă cu principiul unicităţii a tot ce există, şi în primul rând al unicităţii fiinţei umane, să punem un principiu imaginat de mintea omenească, inventat de noi, un principiu care aspiră şi el la un rol ordonator, nu chiar atoaterânduitor, ci doar al lumii în care ne mişcăm noi, oamenii, şi în primul rând al lumii sociale şi politice. Este vorba de vestitul principiu al egalităţii, parte a triadei, alţii o consideră chiar un fel de altă treime sfântă, Liberté, Egalité, Fraternité. Cred că oricine îşi dă seama şi va fi de acord cu mine că toată teoria drepturilor omului de aici decurge, din cele trei idealuri ale revoluţiei franceze şi în mod deosebit din ideea de egalitate, egalitatea dintre toţi oamenii, proclamată pe cât de vag, pe atât de zgomotos în secolul al 18-lea şi de atunci mereu afişată ori clamată, în cele mai diverse locuri şi ocazii publice. Cei care au lansat această idee au lăsat să se înţeleagă că afirmarea ideii de egalitate ar fi o descoperire a spiritului modern, un rezultat al maturizării omenirii, al înţelepţirii omului. Au ascuns însă teoreticienii egalităţii şi, prin consecinţă, teoreticieni ai drepturilor omului, au ascuns şi ascund în continuare faptul că încă din antichitate, cel puţin de pe vremea lui Aristotel, s-a spus şi s-a ştiut că egalitatea între oameni este o himeră, o iluzie dintre cele mai primejdioase pentru omenire, deoarece „nimic nu este mai nedrept decât să institui egalitatea între oameni care sunt şi se nasc inegal dotaţi de Dumnezeu din toate punctele de vedere: fizic, intelectual, temperamental, spiritual”. Nimic n-ar fi mai nedrept şi, adaug eu, mai cu neputinţă!…

Inegalitatea între oameni este o fatalitate, o fatalitate imposibil de evitat. O fatalitate ale cărei binefaceri, subliniez, binefaceri ale inegalităţii, ale inegalităţii lăsate de la Dumnezeu, ne sfiim să le punem în evidenţă. Ne sfiim, şi asta pentru a nu intra în contradicţie cu zgomotoasa propagandă care se face egalităţii, nu numai ca ideal teoretic, dar şi ca realitate chipurile împlinită, toate sistemele politice moderne, actuale, susţinând că se întemeiază pe egalitatea cetăţenilor statului respectiv în faţa legii, în faţa instituţiilor statului, în faţa şanselor de afirmare personală ş.a.m.d. Puţine sunt minciunile mai neruşinate, mai neruşinate şi mai iresponsabile decât minciuna cu egalitatea de şanse etc.

La prima vedere inegalitatea, văzută ca fatalitate, pare ceva nedrept şi dureros, greu de acceptat, greu să te împaci cu ea. Ea devine însă suportabilă, ba chiar acceptabilă şi acceptată cu seninătate, numai prin credinţa în Dumnezeu, prin încrederea în proiectul divin („Facă-se voia Ta …”), proiect care transgresează aparenţele şi vremelnicia vieţii noastre, introducând în calculul nostru şi viaţa de apoi, când vom fi judecaţi fără părtinire pentru faptele şi gândurile noastre. Dinaintea acestei judecăţi ierarhiile pământeşti se năruie, „cei din urmă vor fi cei dintâi”, iar cei săraci cu duhul se vor mântui cu precădere, vădindu-se astfel cât sunt de înşelătoare binefacerile calităţilor înnăscute, ale inteligenţei şi talentului, care, pe mulţi îi înalţă doar ca să aibă de unde cădea aceştia mai afund în păcat!

Demagogia politică modernă promovează cu precădere iluzia egalităţii, nu pentru a consola pe cei care s-ar putea simţi şi considera victime ale inegalităţii lăsate de la Dumnezeu, ci pentru a ascunde inegalitatea creată de anumiţi oameni, acei oameni lipsiţi de orice simţământ al fraternităţii, stăpâniţi de furia devastatoare a invidiei, a poftei de înavuţire şi parvenire cu orice preţ, bântuiţi de furia egoismului, a egolatriei disperate. Energii şi surse materiale exorbitante sunt puse la bătaie pentru a face apologia egalităţii, a sacrosanctelor drepturi ale omului. Cu cât inegalitatea este mai stridentă şi mai dureroasă, cu atât mai mari sunt cheltuielile de publicitate, de propagandă pentru egalitate, pentru drepturile omului. Tineretul se naşte şi creşte în vacarmul acestei lozinci – liberté, egalité, fraternité – dar, din păcate sau din fericire, pentru cei mai mulţi indivizi ceasul dezmeticirii nu întârzie să se producă. Mai devreme sau mai târziu, copilul, adolescentul sau maturul frustrat la tot pasul şi din toate direcţiile, se confruntă cu spectacolul inegalităţii, dar nu al celei rânduite de Dumnezeu, ci al inegalităţii instituite de oameni.

Ce cutremur sufletesc! Cum nu se mai înţelege nimic din rânduiala acestei lumi atunci când propaganda drepturilor omului, a egalităţii, a fraternităţii, intră în contrast cu realitatea, cu evidenţa inechităţii, a inegalităţii.

Lipsiţi de credinţa în Dumnezeu, lipsiţi de încrederea în rostul divin al fiecărui om, chip după chipul Domnului Însuşi, fiindu-le străină viziunea creştină asupra lumii, aceşti fraţi şi copii ai noştri sunt numai buni să cadă pradă celei mai negre disperări, se simt înşelaţi şi minţiţi de lume, o lume străină şi indiferentă, ostilă chiar, în care au fost condamnaţi să trăiască. O lume în care li s-au promis toate drepturile, au fost îndemnaţi să întindă mâna după ele, să primească, căci li se cuvine, puzderia de drepturi cu care i-a fericit democraţia, şi de cele mai multe ori rămân cu mâna goală, tinzând-o în deşert. Lipsit de credinţa în Dumnezeu, individual se simte tot mai singur şi mai neînsemnat, incapabil să priceapă rostul său pe lumea asta.

I-aş sfătui aşadar pe teoreticienii, pe sacerdoţii drepturilor omului să înţeleagă că accentul pus pe drepturi te face să aştepţi de la celălalt, să depinzi de ceilalţi, de societate. Care societate îţi recunoaşte şi îţi respectă drepturile sau nu ţi le recunoaşte! În schimb accentul pus pe îndatoriri îl face pe om să aştepte numai de la sine, conformarea cu îndatoririle asumate, trăirea deci a sentimentului împlinirii tale ca om să depindă numai de tine însuţi. Adică abia conştiinţa unei meniri superioare dă demnitate fiinţei umane, iar la conştiinţa menirii tale ajungi numai prin asumarea îndatoririlor, a obligaţiilor de om, iar nu pretinzând şi aşteptând să-ţi fie recunoscute drepturile. Asumarea de îndatoriri te face liber, te face să simţi că nu mai depinzi de nimeni, că în mâna ta deţii cheile mântuirii! Că numai propriile slăbiciuni îţi stau în cale, sentiment care potenţează în tine capacitatea de a te ridica deasupra propriilor limite, de a te autodepăşi! Acest sentiment, al auto depăşirii, fiind expresia biruinţei supreme, a victoriei dobândite în meciul cel mai dificil: cu tine însuţi. Un meci în care arbitrii, adică societatea, ceilalţi, nu au cum să influenţeze rezultatul!

Onorată asistenţă!

Părinţii noştri şi mai ales părinţii părinţilor noştri au trăit în mentalitatea că te naşti ca să dai, ca să te dedici, că te naşti nu încărcat de drepturi, ci de îndatoriri. Că omul se naşte dator, dator să … şi urmează cele zece porunci dumnezeieşti, la care fiecare cultură naţională şi fiecare tradiţie de familie adaugă alte îndatoriri. De unde această mentalitate, mentalitate în care totuşi mulţi dintre noi ne-am născut şi am crescut ? Ea poate avea o singură sursă, un singur izvor din care se poate iţi acest fel de a te vedea pe tine însuţi şi lumea în care trăieşti! Acest izvor de fapte minunate este bucuria că exişti! Recunoştinţa că ţi-e dat să trăieşti! Înţelegerea faptului că fiecare om când se naşte este câştigător la o loterie la care şansele de câştig, adică de a te naşte, erau aproape infinit de mici! Şi totuşi te-ai născut şi exişti! Păi, dacă ţi s-a întâmplat să te naşti sau, cine ştie, dacă ai fost ales să te naşti, dacă ţi s-a oferit acest câştig decât care nimic nu poate fi mai mult, mai preţios, este o chestiune de bun simţ elementar să te întrebi cum te poţi plăti pentru atâta noroc! Ce trebuie să dai după ce ai primit atât de mult?

Valoarea omului-om nu rezultă din ceea ce el poate primi, adică din ceea ce i se promite, nu rezultă din drepturile care i se cuvin, ci valoarea omului rezultă din ceea ce omul poate da şi chiar dă, rezultă din îndatoririle pe care omul este în stare să şi le asume, supunându-se cu seninătate condiţiei sale de om.

Din această mentalitate se naşte sentimentul întăritor, reconfortant al menirii tale pe acest pământ, sentimentul că eşti înscris, cu viaţa ta, într-un plan, într-un proiect ţie-ţi superior, căruia trebuie să i te supui aşa cum te-ai supus şi atunci când a fost să te naşti, să ţi se deschidă porţile acestei lumi minunate!

Există cumva o contradicţie între drepturile omului şi decalogul poruncilor dumnezeieşti, între drepturi şi îndatoriri ? Nu! Propriu-zis nu! Dar cu o condiţie: să pleci de la îndatoriri, pe ele să întemeiezi construcţia fiinţei umane! Căci este suficient ca fiecare om să-şi facă datoria, să-şi plătească datoriile cu care îl încarcă condiţia sa de om, şi nici unul dintre drepturile omului nu va fi încălcat. Cine-şi vede de obligaţiile sale de om nu se va abate niciodată de la respectul faţă de ceilalţi oameni, faţă de drepturile lor. Drepturile fiecăruia dintre noi depind de ceilalţi, de felul cum fiecare şi toţi la un loc îşi fac datoria de cetăţean, de părinte, de om! Postulez deci: Drepturile omului nu pot fi respectate decât într-o societate întemeiată pe cultul îndatoririlor omului!

Altminteri, practicând unilateral şi exclusiv cultul şi cultura drepturilor, cine va pune în practică aplicarea drepturilor ? Nimeni! Căci toţi sunt oameni şi toţi cer drepturi, să li se dea, să li se recunoască! Obligaţiile rămân pe seama instituţiilor, care repede devin nişte abstracţiuni deşarte, vorbe în vânt, clasicele forme fără conţinut! Şi odată cu ele devin vorbe în vânt şi drepturile omului! Adică situaţia în care ne aflăm şi, mai ales, situaţia spre care ne îndreptăm!

L-am auzit pe un tovarăş de nădejde al clasei noastre politice, fruntaş al celui mai bine cotat partid, spunând în Parlamentul Ţării că drepturile omului sunt religia viitorului, a veacului de mâine. Să ne fie clar: teoria drepturilor pe care le avem ca oameni nu poate preocupa, până la obsesie, decât mintea celor bolnavi sau predispuşi de a fi bolnavi de ei înşişi, indivizi egoişti şi egolatri, nevolnici pentru care a trăi se reduce la a avea, a primi, a apuca şi a ţine numai pentru tine! Grija de a ţi se recunoaşte drepturile şi facilităţile care să-ţi uşureze zilele este a oamenilor slabi, a celor taraţi sau handicapaţi, a nevolnicilor, a amărâţilor! Cine se simte şi se ştie şi vrea să fie puternic, stăpân pe faptele sale, nu mai are nevoie de drepturi. Are nevoie să-şi arate, să-şi pună la lucru virtutea şi puterea, adică să dea, să se dedice, să-şi ducă până la capăt menirea, să se achite aşadar de datoriile contractate la naştere, atunci când i s-a dat pe mână cheia vieţii şi a mântuirii sale! Pentru acest noroc, de-a te naşte din nimicul neantului, de-a te trezi om, stăpân al acestei lumi, ce drepturi să mai pretinzi altul decât dreptul de a te putea dedica nestingherit condiţiei şi îndatoririlor tale de om! Alt drept nu revendica Petre Ţuţea, nici pentru el şi nici pentru neamul românesc!

Dar poate că cel mai adevărat este să spunem că oamenii se împart în două soiuri: unii care la naştere şi toată viaţa lor întreabă eu ce am de primit? Mie, din toate lucrurile astea nesfârşit de multe, ce-mi daţi să fie numai al meu?… Alţii, ne naştem şi trăim întrebându-ne eu ce am de dat? Eu cu ce trebuie să sporesc corola de minuni a lumii?

Şi, foarte probabil, tot aşa sunt şi popoarele, de un soi sau celălalt, urmând a înţelege, a deduce, că în viziunea lui Petre Ţuţea poporul român a înţeles dintotdeauna că modul în care poţi onora propriu-zis condiţia ta de om este să-ţi trăieşti viaţa ştiindu-te dator, dator faţă de Dumnezeu, faţă de Neamul tău, faţă de familie, părinţi şi copii deopotrivă … Nu întâmplător ateismul face casă bună cu propaganda drepturilor omului! Căci, rămas fără Dumnezeu, omul simte că nu mai are ce da! Singurul lucru de care se mai simte în stare este să primească, drepturi mai ales şi alte promisiuni, cu care să umple golul lăsat în sufletul său de Dumnezeul de care s-a lepădat… Rămânând însă ce am fost dintotdeauna, adică creştini, buni păstrători de legi şi datini, românii vor fi mai departe un popor conştient că are de îndeplinit o misiune, că are un rost pe lumea asta!