Robert Eisenbraun îi scrie lui Klaus Iohannis:
Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
Nu-s vinovat faţă de ţara mea!
„La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din grădina
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că haitele ne fură
adâncul, codrii, cerul stea cu stea
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
– Nu-s vinovat faţă de ţara mea!”
*
Născut în Cahul (Basarabia) într-o familie de colonişti germani, poetul Robert Eisenbraun (1920-2004) îşi aşează încă de la debut cariera literară sub semnul luptei naţionale: prima sa poezie, publicată în revista liceului „Ioan Vodă” din Cahul, are ca subiect Unirea Principatelor Române. În 1936 debutează editorial cu placheta de versuri Melancolie, urmând În zodia cumpenei (1939), Poemele dezrobirii (1943), Cântece de dor şi de război (1944). După ce Basarabia va fi din nou răpită, familia Eisenbraun se refugiază în ţară, stabilindu-se la Brăila.
Aici tânărul Robert va continua să scrie, publicând în câteva reviste brăilene. Unul dintre articolele sale, în care se declară ferm anticomunist, îndemnându-i pe români să respingă comunismul, îi aduce prima arestare, pentru 29 de zile, în noiembrie 1945. După eliberare publică sub diferite pseudonime românizate: Radu Calomfir, Matei Scutaru, Nicu Grădinaru, şi altele, oprindu-se asupra celui cu care va intra în conştiinţa literaturii române: Andrei Ciurunga.
În 1947 publică volumul Poeme de dincoace, cuprinzând versuri puternic anticomuniste, pentru care este arestat din nou în 1950 sub acuzația de „crimă de uneltire împotriva păcii”. Cum volumul fusese distrus şi nu a putut fi adus ca probă în proces, autorul său a fost condamnat pentru mai vechiul volum apărut la Chişinău înainte de refugiere, în 1944, Cântece de dor şi de război.
Din acest moment calvarul se intensifică. Ciurunga trece prin penitenciarele Uranus, Galaţi, Jilava, apoi prin lagărele „cumplitului Canal”, cum însuşi îl numeşte. Aici poetul creează în continuare. Va găsi chiar o metodă ingenioasă de a păstra versurile: coase pe pânză, în căptuşeala unui pieptar de care nu se despărţea niciodată, versurile-cheie ale câtorva sute de poezii, care astfel vor putea fi refăcute în condiţii de libertate.
Este eliberat în 1954, dar rearestat patru ani mai târziu, în 1958, pentru vina de a fi scris şi difuzat poeziile concepute la Canal, care circulau atât în ţară, clandestin, cât şi în afara graniţelor, în antologii sau la posturi de radio occidentale. Această a treia detenţie o execută la Gherla şi în Balta Brăilei, fiind eliberat în 1964, în urma decretului de graţiere a tuturor deţinuţilor politic.
În 1967 este reprimit în Uniunea Scriitorilor şi va publica alte opt volume de versuri până în 1989, trecute, desigur, prin filtrul cenzurii: Decastihuri (1968), Vinovat pentru aceste cuvinte (1972), Argumente împotriva nopţii (1976), Micul meu atlas (1976), Echivalenţe (1978), Imn pentru flacăra fără sfârşit (1982); Gestul împăcării (1983), Toată ţara-i şcoala mea (1989).
După 1989 văd lumina tiparului şi versurile de detenţie, precum şi alte volume: Memorii optimiste. Evocări şi versuri din închisori, Poemele cumplitului Canal, Lacrimi pentru Basarabia, Ceasuri fără minutare. Poeme din închisoare, N-aveţi un surâs în plus?, Poeme cu umbre de gratii, Versuri pentru Ina.
Opera sa este uriaşă mai ales prin calitatea incontestabilă a artei poetice, a substanţei contemplate, dar şi prin intensitatea şi varietatea temelor. Dezinteresul faţă de personalitatea lui Andrei Ciurunga este o adevărată crimă împotriva culturii române, precum şi împotriva altor mari poeţi ai spaţiului carceral din România secolului al XX-lea.
Versul lui Ciurunga e mereu încărcat, de o complexitate aproape dură. Când alţii recomandau tăcerea, Ciurunga, năvalnic, se îndârjeşte: „Noi nu tăcem!”
Material de Crina Palas şi Mănăstirea Petru Vodă
– See more at: http://www.ziaristionline.ro/2015/07/23/robert-eisenbraun-ii-scrie-lui-klaus-iohannis-nu-s-vinovat-fata-de-tara-mea/#sthash.syGUAEUy.dpuf
.
Nota redacției: emoționantă evocarea lui Andrei Ciurunga și invocarea sa împotriva nesăbuitei legi. Mă leagă de Andrei Ciurunga amintiri frumoase, faptele sale exemplare ar merita să fie salvate de la uitare! El, neamțul legionar, care a înțeles sufletul românesc și i s-a dedicat cu trup și suflet… Fie-i numele în veci pomenit cu recunoștință și admirație!
i.c.
Personal am intilnit numele lui Andrei Ciurunga pentru prima oara inainte de 1989 ca semnatar a nenumarate careuri de cuvinte incrucisate in revistele de profil.
Aflu la batrinete ,dupa o viata de om, ca maestrul Andrei Ciurunga este si un talentat poet care desi era de etnie germana era dedicat total patriei lui Romania.
Cine stie cite alte valori ale neamului romanesc a reusit sa ascunda sau sa distruga cenzura comunista a culturii si a societatii in general?
Si fenomenul continua sub „corectitudinea politica” a neo-cominternistilor in haine de globalisti.
Despre cum au ajuns evreii sa ocupe functii in stat, abuzand de increderea crestinilor, abuzand de respectul pe care crestinii il au pentru evrei ca FOST popor ales, si care in naivitatea lor credeau cu adevarat in „convertirea” lor, si pentru asta erau privilegiati, si chiar avansati in functii in stat : evreul „botezat”.
Ne-o spune chiar mru,(potrivit proverbului : fiecare pasare pre limba ei piere) profitand acum de indobitocire si spalare de creier, de transformarea poporului in populatie, acum cand santem indiferenti, nepasatori, fata de soarta noastra ca oameni si ca neam, cand nu mai avem forta de reactiona, de a ne reorganiza ca neam si stat suveran, national si independent…datorita influentei nefaste a „valorilor” occidentale de 150 de ani, incepand cu cuza, cu art. 7 din constitutie modificat special pentru evrei, cand rusii „ocupanti” ne ajutau la cucerirea Independentei in 1877, iar occidentul „civilizat” ocupat deja de evrei, ne procopsea cu ei (iar pe rusi i-a procopsit peste 40 de ani, in 1917, prin razboi civili si varsare de sange, si…dupa alte zeci de ani, dupa caderea comunismului, principalul dusman al Americii sa ramana Biserica Ortodoxa dupa cu spune brezinski) :
„Convertiri religioase in Moldova secolului al XIX-lea
de ANDREI OISTEANU
Evreul botezat
„…Contextul european
Trebuie spus ca fenomenul studiat in spatiul romanesc, intre mijlocul secolului al XVIII-lea si mijlocul secolului al XIX-lea, este cumva sincron cu cel din Europa Centrala. Conform preceptelor iluminismului european, dar si ale celui iudaic (Haskala), evreii din Europa Centrala au abandonat treptat portul specific (vestimentar si capilar), au invatat limba majoritatii, in incercarea de a se integra (unii de a se asimila) in structurile sociale, profesionale si chiar nobiliare ale „natiei gazda”. Ei au aplicat la propriu sfatul dat de coreligionarul lor Moses Mendelsohn: „Fiti nemti pe strada si evrei acasa”. Destui evrei (ca o ironie a soartei, mai toti membrii familiei Mendelsohn) au mers pana la capat, alegand calea botezului. Poetul Heinrich Heine, de pilda, era convins ca altfel nici nu poate sa razbeasca in varf. El si-a numit certificatul de botez „biletul de intrare in cultura europeana”. Poate ca insuficienta punere in context european a fenomenului analizat este una dintre putinele slabiciuni ale cartii.
Nu numai de evreii convertiti la crestinism in Moldova se ocupa istoricul Mihai-Razvan Ungureanu, ci de toti cei de diverse confesiuni care aleg trecerea la crestinismul ortodox, de regula pentru o integrare sociala mai facila, pentru a obtine mai usor demnitati, pozitii administrative sau dreptul practicarii unor profesii rezervate majoritarilor. „Botezarea din convingere este destul de rara”, conchide autorul. Personajele principale ale cartii sunt totusi evreii botezati. Ei isi schimba numele dupa crestinare. Odata infaptuita, convertirea trebuie afisata in mod explicit. Noul lor patronim trebuie sa indice trecerea in noul statut confesional. Astfel, cei mai multi se autonumesc Botezatu, mai rar Neumann (in sens de „om nou”). Similar se intamplau lucrurile in Spania secolelor XIV-XV. Multi evrei convertiti volens-nolens, asa-numitii conversos, preluau foarte adesea nume cu semnificatie simbolica, precum Christian sau Pablo, apostolul Paul/Saul fiind „patronul” evreilor crestinati.
Perspectiva diacronica
Deschid aici o scurta paranteza. Evident, istoria convertirii la crestinism a evreilor in spatiul romanesc nu incepe cu epoca moderna. In 1591, domnitorul Moldovei Petru Schiopul s-a casatorit in taina cu tiitoarea sa, Irina Botezata („muma lui Stefan-Voda”). Deja in Pravila lui Vasile Lupu (Iasi, 1646) se prevedeau importante beneficii juridice pentru „jidovul (care) va veni spre credinta crestineasca si se va botedza”. O legislatie similara, care incuraja prozelitismul religios, functiona in epoca si in Tara Romaneasca. Alcatuita in vremea lui Matei Basarab, Indreptarea legii (1652) stabilea ca „la ovreaiul botezat, pentru darul botezului, toate (pacatele) se vor curata si va ramanea cum ar fi nascut a doa oara”. Convertiri fortate existau, dar erau fapte de exceptie, precum cele infaptuite la Iasi de salbaticii cazaci ai lui Timus Hmelnitki: „Evreii erau pusi in lanturi – scrie Paul de Alep in 1653 – si schingiuiti in toate noptile pentru ca sa se boteze”, dar si ca „sa-si marturiseasca averile”.
De regula insa, era vorba de convertiri voluntare. Un exemplu interesant este relatat tot de Paul de Alep, in jurnalul calatoriei in Tarile Romane a patriarhului Macarie al Antiohiei. in 1657, la Targoviste, cei doi intalnesc un evreu convertit (fost haham), botezat de chiar Matei Basarab. Dupa convertire, domnitorul i-a acordat un rang de boiernas (al doilea portar) si l-a improprietarit cu o mica mosie. Asa cum se intampla adesea, acest evreu botezat a ajuns „un crestin dintre cei mai habotnici”, preocupat activ de convertirea altor fosti coreligionari…
…”Numai cu numile di crestin, iara in fapta tot jidov”
in cazul cuplurilor in care ambii parteneri sunt convertiti sau numai unul dintre ei, motivele de separare sunt cele uzuale in orice divort: „rau trai”, „patima betiei”, „preacurvia”, „tiranicesti purtari” sau pur si simplu „purtari nesuferite, care mie nu-mi sunt iertate a le pune pe hartie”, cum scrie beizadea Grigorie Sutu in jalba sa din 1843.
Interesante sunt jalbele de divort cu motivatii specifice, in care convertitul este parat de partener ca ar fi ramas loial vechii sale confesiuni. in Spania secolelor XIV-XV de astfel de falsi conversos, de cripto-evrei (marrani, presupusi sau autentici) se ocupa chiar Inchizitia. In Moldova secolelor XVIII-XIX nu exista o institutie specializata in „deviatii” confesionale, dar in astfel de cazuri divortul era pronuntat imediat de tribunalul ecleziastic. Era suficient ca partenerul sa declare si martorii sa confirme ca apostatul ofenseaza riturile Bisericii Ortodoxe, ca defaimeaza – prin gest sau cuvant – textele sacre sau obiectele de cult.
Astfel, pe la 1800, impricinata Safta din Chisinau se plange mitropolitului Iacov Stamate ca sotul ei, Andrei Botezatu, evreu convertit, o bate si o injura „de lege si de cruce, de altile asemenea, pana si pe Maica Domnului pomeneste”. Mai mult, se plange Safta, „ma ingrozeste cu pistolul si cu ietaganul, nemaicinstind vreo zi din toate zilele si praznicile ci praznuim noi crestinii piste an, nici sa se ispovedeasca si sa se impartaseasca, tragandu-ma si pre mine intru aceeasi rapa a pierzarii sufletului”.
In 1829, o oarecare „Maria botezata” ii adreseaza mitropolitului Veniamin Costache o jalba cum ca „barbatul ei, Ilie botezatul din evrei”, nu mai merge la biserica, „lege nu pazeste” si o „indeamna a merge la Tara Leseasca, de unde este el, supt inchipuire a veni la ratacire cei dintai”. Maria cere sa fie „dezlegata” de „asamine om, numai cu numile di crestin, iara in fapta tot jidov”, pentru ca ea nu vrea „a lepada credinta si nici a trai mai mult cu un lapadat de suflet si amagitori de legi”.
Noii botezati stiau ca sunt suspectati de ritualuri oculte si de lipsa de loialitate fata de crestinism. Ieseanul Costache Botezatu, de pilda, este acuzat in 1835 de sotia sa ca „suduie cu feliuri de cuvinte scarnave atingatoare de cele sfinte”. El promite ca va indeplini toate riturile crestine „ca sa nu fiu in pripus ca un nou botezat ca nu urmez ale crestinastii pricum sa cuvini”. in caz de „impotriva urmare”, Costache accepta sa fie „canonisit” si „indepartat de legea crestineasca”. Prin toate aceste jalbe, M.-R. Ungureanu ne ofera nu numai un documentar de veche mentalitate romaneasca, ci si de veche limba romaneasca. Si, peste toate, o oglinda a relatiilor interumane si institutionale din Moldova de la inceputul modernitatii.
Biografii ale succesului printre apostati
Unii dintre convertiti au reusit sa razbeasca in societatea moldoveneasca a epocii. M.-R. Ungureanu a ales cateva exemple relevante. Provenit din familia unui croitor evreu botezat, mentionat in Catastihul Iasilor la 1755, Constantin Botezatu a facut o cariera remarcabila, devenind boier. El si urmasii lui au intrat in protipendada, dupa cum scrie paharnicul Constandin Sion in Arhondologia Moldovei: „Din jidov botezat, s-au ridicat la boierie serdarul Constantin Botezatu si au avut trei feciori: spatarul Raducanu, caminarul Ilie si postelnicul Costache”.
Un alt exemplu este faimosul inginer Joseph Anton Baiardi, un catolic italian care in 1819 a realizat un plan topografic foarte exact al Iasilor. Unii dintre fiii sai au primit ranguri boieresti de la Mihai Sturdza Voda: Costache a devenit sluger, iar Alecu stolnic, apoi caminar si ban. Toti copiii lui „au vinit la pravoslavnica credinta”.
Interesant este si destinul lui Samoil Botezatu, primul profesor roman de germana, director al primei scoli de fete din Moldova regulamentara si apoi traducator de teatru german. in 1830, tatal sau se plangea episcopului ortodox al Bucovinei ca fiul sau este persecutat, cerandu-i-se convertirea la catolicism daca vrea sa-si urmeze cariera didactica la Cernauti: „care nu s-a face catolic, nu sa pute aseza in slujba dascaleasca”.
Cenzura, coruptie si politie intelectuala
Dar cel mai spectaculos caz de apostazie este cel al lui Mihail Vitlimescu. Numele sau crestinesc provine dintr-un lung sir de coruperi: Betlehem-Viflaim-Vicleim-Viclimescu-Vitlimescu. Paharnicul Sion il prezinta pe scurt in Arhondologie: „Jidov botezat, dascal de limba jidoveasca, sluga (bibliotecar) in casa la domnul Mihai Sturdza, care l-au si boierit”. Vitlimescu cunoaste – cum singur declara – „patru limbi de capetenie: franteza, ghermana, moldovana si evreie”.
in 1844 el este boierit de domnitor (nasul sau de botez) cu rangul de pitar, fiind numit si „tenzor in limba evreiasca”. Din aceasta postura, Mihail Vitlimescu face „politie intelectuala” (formularea lui M.-R. Ungureanu), avizand sau nu importarea cartilor evreiesti in Moldova si tiparirea manuscriselor in ebraica si idis. in cadrul Comisiei cenzurii cartilor de cetit, el era „indatorit” sa opreasca raspandirea materialelor „defaimatoare relighiei domnitoare”, „impotriva carmuirii, a legilor ori a institutiilor tarii” sau „impotriva moralului sau indemnatoare catra faptuiri neiertate si nelegiuite”. Antipatizat de obstea evreiasca, pe drept sau nu, Vitlimescu a fost acuzat de coruptie, si anume ca ar fi cerut bani pentru a da avize favorabile. A fost demis din postul de cenzor, apoi reangajat, ramanand timp de trei decenii un personaj foarte influent in Moldova…”
http://www.revista22.ro/convertiri-religioase-in-moldova-secolului-al-xix–lea-2707.html
„cum au ajuns evreii sa ocupe functii in stat, ” ……….,ehei neica ,de cind studiaza iudeii tehnici d-astea , de mii de ani , inca din Egipt ………..care crezi ca era frica Egiptenilor cea mare ,,,,,,,,,,,,ca i-au puterea abrahamitii in Mizrayim – Egipt ………..citeste strategiile infiltrarii in alte religii si tari a lui Shabtai Zevi si Jacob Frank .
Regretatul profesor Gh. Buzatu recitandu-l pe Ciurunga:
https://www.youtube.com/watch?v=x1ff5t5kmfE
Poeme de Radu Gyr recitate de Profesorul Buzatu si Ilie Tudor la lansarea Arhivei Corneliu Codreanu
Hmmmm ,se adinceste convingerea mea ca erau foarte multi evrei printre capeteniile legionare si printre legionarii de rang inferior …..oare erau constienti de acest lucru ,oare nu erau , e un mister ….oare mai e cineva in viata care ne-ar putea raspunde ?
Oare nu-i normal sa-l socotim roman, sau neamt sau you name it, de origini evreiesti?
Odata ce omul acesta este cu tot sufletul lui roman, cum poate el sa mai fie evreu altfel decat la origini?
Pentru mine astfel de evrei care se simt romani si care actioneaza pentru binele poporului roman, cu tot sufletul si cu toata fiinta lor, sunt romani!
Si inca mai buni romani decat multi dintre cei nascuti romani si care nu-si merita denumirea.
Corect ! ….
cu siguranta ca erau… poate s-au saturat de cahal.
Or, a sustinut cineva ca evreu = nemernic?
Care german …Robert Eisenbraun ? Eu il vad jidan get beget ..Un jidan cumsecade ! N-ar fi rau sa invete si ceilalti de la el !
Neamţ, dom’le nu german. Adica vine de la slavi nu de la latini, adica vine din est nu din vest. Sesizaţi diferenţa pentru acelasi lucru? Este ,,El, neamțul legionar, care a înțeles sufletul românesc” care e altceva decât ,,germanul legionar”
Foarte interesanta apropiere de subiect ….vine de la slavi – si apoi si mai bine ….. idea de romanism , ati subliniat foarte bine – sufletul romanesc –
Desi nu doresc sa intru in nici o contradictie , am constatat ca romanii au caracteristici sufletesti asemanatoare slavilor …..bunatate ,generozitate ,ingaduinta si incredere in celalat spontana ,naiva . Sint observatii personale si cu caracter general……….se zice ca originea conflictului uman ar fi in functie de caracteristici genetice …..!?….sint niste concluzii freudiene …totusi numai Al de sus stie cu sigaranta ce este in sufletul unui om .