Principiul selectiunii in Legiune (II)

Articolul, care poarta titlul de „Principiul selectiunii in conducerea legiunii“ a aparut in „Tara si Exilul“, Anul XXIX, Nr. 3-4-5, Ianuarie-Martie 1992 si este scris de Horia Sima

V. PLECAREA LUI MITI DUMITRESCU

Acest Comandament a lucrat in perfectã armonie dela constituirea lui in primãvara anului 1939. Cea mai importantã actiune a acestui Comandament a fost trimiterea in tarã a lui Miti Dumitrescu, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Cel dintâiu camarad cãruia i s’a destãinuit Miti Dumitrescu, pentru a obtinea autorizatia dela Comandament ca sã se intoarcã in tarã, a fost Constantin Papanace. Miti Dumitrescu i-a mãrturisit lui Papanace cã el nu a venit in Germania cu scopul sã se salveze de urmãriri -de altfel nici nu era cunoscut de politie- ci doar pentru a se convinge dacã într’adevãr Cã.pitanul s’a refugiat aici si este in viata, asa cum se svonise in tarã. Constatand cã vestea era falsã., el, Miti Dumitrescu, nu mai vede alt rost al vietii lui decât sã se înapoieze cât mai repede in tarã si sã rãzbune pe Cãpitan, contând in acest scop pe o echipã de prahoveni, cunoscuti de el.
La proxima reuniune a Comandamentului, Papanace a expus planul lui Miti Dumitrescu si a cerut sã i se dea deslegare. Toti membrii Comandamentului, fãrã exceptie, au fost de acord sã, fie autorizat Miti Dumitrescu sã se întoarcã in tarã. Discutiile s’au purtat asupra persoanelor ce trebuiau sã cadã. Papanace era de pãrere cã problema legionarã din tarã, nu se poate rezolva dacã nu cad in acelasi timp Armand Cãlinescu si Regele. Oricare din ei ar rãmane in viatã, ar reprezenta un grav pericol pentru soartea legionarilor închisi. Vojen se înclina spre solutia femeninã sã fie lichidatã talpa iadului, Elena Lupescu. Impuscarea ei va provoca debandada generalã a sistemului. Eu înclinam spre solutia revolutionarã. Atentatul in sine, indiferent de persoanele ce ar cãdea, nu va putea duce la rezultate satisfãcãtoare pentru miscare. Sistemul se va reface, dupã turburarea din primele zile. Atentatul trebuia urmat de o revolutie, cum am încercat si pânã atunci, fãrã sã reusim, din cauza unor grave contratimpuri.
Constant nu se pronuntase asupra amploarei acestui atentat. Nici Silaghi nu avea o opinie clarã.
S’a dat deslegare lui Miti Dumitrescu sã plece in tarã, cu îndrumarea sã facã tot posibilul ca sã cadã împreunã atât Regele cât si Armand Cãlinescu, cum propusese Papanace.
Pentru a ajunge Miti Dumitrescu in România, s’a ales ruta Ungaria. Eu am fost solicitat de Comandament, ca unul ce m ocupam cu legãturile cu tara, sã asigur trecerea frontierei germano-maghiare si apoi maghiaro-române. Aveam o oarecare experientã, in trecerea acestei granite, deoarece când am plecat din tarã, in Februarie 1939, am trecut pela punctul de frontierã BebaVeche. De aici am ajuns la Seghedin si apoi am luat trenul spre Budapesta. Cum Ilie Smultea mã însotise in traectul anterior, prin Ungaria si Germania, l-am însãrcinat tot pe el sã conduca, pe Miti Dumitrescu pe acelasi drum la intoarcerea lui in România. Pentru mai mare sigurantã, l-am rugat pe Victor Silaghi sã-i însoteascã pe amândoi pânã la frontierã, deoarece vorbea la perfectie limba maghiarã, fiind nãscut in Satul Mare. Trecerea, din Germania in Ungaria s’a fãcut cu pasapoarte, iar de aici, cu oarecare peripetii, Miti Dumitrescu si-a luat sborul spre Romania.
Din acest moment, eu nu am mai avut niciun contact cu Miti Dumitrescu. Nici n’am auzit nimic de miscãrile lui. Am aflat din surse ulterioare, cã a încercat sã punã, in aplicare planul lui Papanace, de a executa in acelasi timp pe Armand Cãlinescu si pe Rege. In acest scop alesese ca loc al atentatului Biserica dela Curtea de Arges, unde, in Iulie, avea loc solemnitatea obisnuitã a pomenirii Regilor Carol I si Ferdinand I. Desi s’a pus in mars cu echipa lui spre Curtea de Arges, Miti Dumitrescu n’a reusit sã se apropie de locul ceremoniei, unde erau concentrati Regele cu demnitarii Statului, încât a trebuit sã se retragã precipitat, pentru a nu fi descoperiti.
Miti Dumitrescu s’a concentrat atunci pe atentatul contra lui Armand Cãlinescu, care era mai usor de înfãptuit. In lunile August-Septembrie l-a urmãrit pas cu pas, pentru a-i descoperi punctul vulnerabil. A constatat cã era urmat permanent de o escorta de agenti, in masini, dela Ministerul de Interne la domiciliul sau.
Cand a putut Miti Dumitrescu sã-si execute planul? Cu câteva zile înainte de sãvârsirea lui, Armand Cãlinescu era asa de sigur pe sine cã nu mai e in primejdie, încât a renuntat la escorta ce-l însotea pânã atunci. Informatiile ce le primise erau cã legionarii nu mai erau capabili sã întreprindã ceva, iar cei periculosi erau controlati de Sigurantã, prin agentii infiltrati între ei. Ordinul ce l-a dat de a nu mai fi insotit de agenti, in traseul dela Ministerul de Interne la casa lui, i-a fost fatal. Miti Dumitrescu, care il urmãrea cu masina zi de zi, a observat schimbarea ce-a avut loc in paza lui Cãlinescu si atunci s’a decis sã-l doboare.
Eu nu l-am vãzut în aceastã perioadã pe Miti Dumitrescu, care a actionat exclusiv din proprie initiativã. Este adevãrat cã la 15 August m’am strecurat in tarã, dar cu totul alte obiective. Presupunând cã Miti nu poate sã întreprindã, nimic, ca zãboveste prea mult si cã expeditia lui s’a împotmolit, ca atâtea altele, am revenit la ideea revolutionarã. In acest scop, am reluat contactele cu camarazii liberi si am inceput sã, fac primele pregãtiri.
In mijlocul acestui început de pregãtire, am aflat de atentat, ca toatã lumea, dela Radio. Ma aflam in casa profesorului Mihãilescu, fratele camaradului nostru dela Berlin, Virgil Mihãilescu. Nu am mai putut face, altceva, dupã valul de masacre sãvârsite in tarã, decat sã mã retrag cât mai repede dela Bucuresti in Banat si de aici sã apuc drumul spre Jugoslavia, de unde am trecut mai departe in Germania, pela Maribor.
Constantin Papanace, într’o conferintã tinutã la Berkenbrack, la 21 Septembrie 1941, in fata camarazilor de surghiun de aici, a rostit o emotionantã evocare a lui Miti Dumitrescu, recunoscându-si paternitatea in plecarea acestuia spre tarã, pentru a rãzbuna pe Cãpitan.
Aceastã memorabilã conferintã poate fi cititã in colectia de conferinte dela Berkenbriick, editatã in 1952.

VI. CRIZA COMANDAMENTULUI LEGIONAR DELA BERLIN. RETRAGEREA PARINTELUI BORSA DIN FRUNTEA LUI

Când am ajuns din nou la Berlin, in ajunul Crãciunului din 1939, am constatat cu uimire si durere cã Comandamentul Legionar, in componenta lui de atunci, asa cum l-am lãsat la plecare, nu mai exista. Membrii acestui Comandament se rãsletiserã, care încotro. Nu se mai întruneau, pentru a trata in comun problemele Leginnii. Masacrul din tarã i-a sdruncinat si nu mai vedeau nicio perspectivã pentru miscare. Fiecare se retrãsese in intimitatea sufletului sãu, dar fãrã sã mai existe intre ei coeziunea, necesarã continuãrii luptei si fãrã, sã se mai gândeascã de a elabora o nouã strategie a miscãrii.
Mai penibilã era situatia Preotului Dumitrescu-Borsa, deoarece fusese seful acestui Comandament si purta rãspunderea principala pentru soartea lui. Acesta, dupãce aflase de uciderile in masã ale legionarilor din inchisori, din lagãre si din judetele tãrii, de sbirii Regelui Carol, cãzuse într’o stare de desnãdejde profundã, din care nu mai vedea altã iesire decât sã renunte chiar la sefia Comandamentului Legionar dela Berlin.
De aceastã decizie, luatã in forul sãu interior, nu a dat socotealã, nimãnui. N’a convocat Comandamentul, pentru a explica membrilor lui motivele cari il determina sã se retragã dela conducere. Nici cel putin nu a luat contact individual cu ceilalti camarazi din Comandament, pentru a-si justifica atitudinea între patru ochi. A lãsat, cum s’ar zice, lucrurile baltã. S’a retras la locuinta lui, refuzând sã se mai intâlneascã cu alti camarazi din grup, desi erau peste 20 in acel moment la Berlin.
Eu fusesem bun prieten cu Preotul Borsa. Când m’am întors din tarã si am auzit de starea lui sufleteascã desperatã, l-am vizitat de câteva ori, pentru a-l ruga sã-si revizuiascã atitudinea si sã revinã in fruntea Comandamentului. Eu veneam cu urmãtoarele argumente, cu care speram sã-i ridic moralul:
– tocmai in aceste clipe, când in tarã au fost ucisi atâtia camarazi, între cari si elita Legiunii, este necesar ca el, figurã de primul rang al miscãrii, a doua dupã Vasile Christescu, sã dea dovadã de hotãrire si curaj, demonstrãnd prin tinuta lui inflexibilã cã bucuria dusmanilor este prematurã, cã ei n’au distrus miscarea si cã lupta va continua;
– mã refeream apoi la starea de spirit din tarã, a legionarilor in viatã si a populatiei in genere. Masacrele din tarã au creat goluri imense in cadrele legionare, dar -un fapt paradoxal- a mãrit popularitatea Legiunii si încrederea in destinele ei. Eu vin din tarã cu aceastã, impresie sguduitoare, a dârzeniei ce-am constatat-o atât in rândurile legionarilor cât si in masele largi ale poporului.
Am stãruit, cu mult pathos, pe lângã Preotul Dumitrescu-Borsa sã stea ferm pe pozitie, reluându-si sefia Comandamentului. E de mare importantã ca, in tarã, legionarii rãmasi acolo sã stie cã la Berlin camarazii lor refugiati, grupati in jurul Preotului Borsa, continuã lupta.
Toatã stãruinta mea n’a servit la nimic. Preotul Dumitrescu era dãrâmat sufleteste. Nu mai avea altã dorintã decat sã fie lãsat in pace, departe de grijile ce le avusese pânã atunci.
In hotãrîrea lui de a se izola de grup si a renunta la functiunea ce-o exercitase pana atunci, am descifrat si temerea lui ca sã nu fie tras la rãspundere de supravietuitorii din tarã pentru cele întârnplate, deoarece el fusese seful Comandamentului Legionar care a aprobat trimiterea dela Berlin a lui Miti Dumitrescu. Retrãgându-se din fruntea Comandamentului, gestul lui se putea interpreta ca un semn de nemultumire pentru cele intâmplate, cu care el nu a fost de acord. Rãspunderea lui se va diminua sau va fi împãrtits cu a altora si putea chiar insinua cã el n’a avut niciun amestec in aceastã operatie.
Vojen si Constant au urmat acelasi drum. S’au tinut deoparte si n’au mai participat la viata Comunitãtii Legionare din Berlin. Ei aveau legãturile lor cu anumite cercuri germane de importantã, dar nu s’au mai angajat intr’o actiune comunã cu restul camarazilor. Teza lor era cã salvarea Legiunii nu poate veni decât dela Berlin, când se va produce ciocnirea între politica Regelui Carol, infeudat democratiilor occidentale, si interesele Axei, ciocnire ce va produce o schimbare de regim in România, din care nu va lipsi nici grupul refugiat la Berlin. Aceasta ar fi fost asa zisa solutie politicã, cum îmi explica Constant.
Victor Silaghi era abãtut. Ducea o viatã singuraticã, dar n’a rupt legãturile cu grupul.

VII. AXA PAPANACE-SIMA

Singur Papanace se mentinuse ferm pe pozitie. El isi dãdea seama de situatia grea a miscãrii, de catastrofa ce s’a abãtut asupra ei, dar nu-si pierduse speranta. Din Comandament, a fost singurul cu care m’am înteles perfect din primul moment al revederii noastre, dupã intoarcerea mea la Berlin. El m’a pus la curent cu prãbusirea moralã a Preotului Borsa si cu destramarea Comandamentului.
Cu Papanace am format împreunã un fel de Axâ, in jurul cãreia s’au grupat ceilalti ca.marazi. De fapt era un nou Comandament, in care ne-am împãrtit rolurile. El, Papanace, se va ocupa precumpãnitor de relatiile externe, de contactele cu autoritãtile germane, iar mie îmi revenea, tot precumpãnitor, vechea mea insarcinare de a pãstra legãturile cu tara.
Am convenit cu el ca, pentru primãvara anului 1940, sã pregãtim o nouã expeditie spre tarã. Pentru realizarea, ei, vom forma un grup de actiune, constituit atât din elementele mai vechi din garnizoana Berlin cat si din camarazii recent scãpati din Romania, cari m’au însotit la întoarcerea mea la Berlin. Din acest grup de actiune se va forma apoi echipa destinatã sã plece in tara, pentru a încerca rãsturnarea regimului.
Pe baza, intelegerii cu Papanace, am procesat imediat la constituirea acestui grup de actiune, alcãtuit din 17 legionari.
In iarna anului 1939-1940, mã întâlneam sãptãmânal cu membri acestui grup si tratam impreunã problemele ce ne asteptau in tarã.
(Va urma)