Jertfa tinerelor legionare

CETĂȚUI SFĂRÂMATE

CETĂȚUI SFĂRÂMATE

În anul 1933 terminasem liceul din oraşul nostru. Avusesem colegă de clasă şi prietenă bună, o fată orfană de război, pe care o creşteau doi oameni cu mult suflet, din oraş. Această situatie i-a asigurat intrarea în facultate imediat după terminarea liceului. Eu am intrat la facultate abia după trei ani.

În acest interval ea a cunoscut mişcarea şi s-a încadrat în Cetățuia de studente Ecaterina Teodoroiu din Bucureşti, condusă de camarada Nicoleta Nicolescu, originară din Craiova, licentiată in litere şi filosofie, un element de o rară valoare spiriruală, care se afirmase in fata Căpitanului ca un suflet complet ieşit din comun şi pe care el o numea “fata mea Nicoleta”. Căpitanul sfătuia băietii, ca in lipsa lui să nu întreprindă nimic fără a se consulta cu ea.

Intrând in Mişcare, doream mult să o cunosc. Ea aflase despre mine, de la prietena mea. Ea m-a sfătuit să merg in tabere căci acolo o voi cunoaste.

Asa s-a făcut că am mers in tabără la Arnota. Acolo se lucra un drum in stâncă, pentru a transporta materiale de constructie, ca să se refacă mormântul lui Matei Basarab, aflat in această Mânăstire, peste care ploua., Nu am avut norocul să o întâlnesc, întrucât se afla in tabăra Carmen Sylva. După plecarea mea, a trecut şi pe la Arnota.

Al doilea an am fost in tabără la Susai, unde se plănuise să fie ridicat un mausoleu pentru eroii căzuti in război, ale căror oseminte presărau muntele. Nici aici nu am întâlnit-o pe camarada Nicoleta. Inschimb l-am cunoscut pe ing. Horodniceanu (secretarul Căpitanului) care m-a îndemnat ca anul următor să vin la Bucureşti şi să încerc din nou la facultate.

Aşa s-a făcut că in toamna acelui an am venit la Bucuresti direct la sediul legionar din strada Gutenberg.

Atunci am cunoscut-o pe camarada Nicoleta. Ea mi-a înlesnit o meditatie la Colonelul Zăvoianu, in schimbul mesei, apoi a mers cu mine la facultate cerându-i secretarului să mi se atribuie si mie un loc în camin si bursă in bani. Am fost repartizată la căminul rectoratului şi am primit bursa de bani, pe care o trimitearm in întregime acasă, caci mama mai avea doi copii de crescut. Pentru celelalte nevoi, trebuia să câştig in ban: lucram broderii. Tot timpul rămas liber mă aflam la sediul din Gutenberg. Nu trecea nici o zi să nu merg acolo, doar pentru asta venisem. In timpul acesta, fetele din Batalionul Comercial (Comelia Novac şi Maria Ioraş) se bucurau de venirea mea şi mă lăsau in locul lor. Noi, fetele Nicoletei, cum ne zicea Căpitanul, tineam şedinte in care căutam să abordăm o linie de conduită înaltă.

Se tinea post negru in fiecare Vineri. După aceea mergeam la biserica Sf. Ilie Gorgani din apropiere şi ne rugam fiecare in coltisorul nostru, in linişte, pentru Tară şi Mişcare, pentru Căpitan şi toti mucenicii noştri (aveam în închisori pe Nicadori şi Decemviri). Deseori venea şi Căpitanul la biserică şi se tinea drept, in picioare, in penumbra bisericii, rugându-se în tăcere. Era un moment de comuniune sufletească care ne înălta şi ne da aripi. Ca să aducem şi noi un venit Mişcării, aveam la sediu o vitrină cu lucruri de mână (lucrături româneşti, pirogravură, traforaj, pictură pe lemn şi sticla, împletituri de rafie etc,).

Camarada Nicoleta era şefa Cetătuiei şi detinea gradul de comandant legionar. În această calitate a luat parte la tabăra de la Rarău, fiind singura fată cu grad de comandant. Ne povestea ca într-un asfintit de soare, Căpitanul (comandantul direct al acestei tabere) a făcut frontul cu camarada Nicoleta în capul coloanei. Apoi le-a ordonat să se descalțe, făcând acelaşi lucru şi el, s-a aşezat în frunte şi a început să urce o creastă abruptă din față în fuga mare. Înaintea lor se aflau trei creste pe care Căpitanul le asemănase cu cei trei Nicadori. Întorcându-şi privirea înapoi a văzut cum unii băieti neînvătati cu mersul descult, rămâneau in urmă abia urcând. Atunci le-a strigat: “calcă camarade cu putere, calcă cu toată tăria căci aşa au urcat şi Nicadorii muntele suferinței”. Sus în asfințitul soarelui Căpitanul le-a ținut o şedință evocând jertfa celor trei pentru Legiune şi neam.

În toamna anului 1936, mă pregăteam să plec acasă în vacantă. Îmi luasem şi bilet de tren. Am fost însă pe la sediu şi camarada Nicoleta convocase Corpul Legionarelor căci Căpitanul îi ceruse să-i dea o fată ca să o înlocuiască la casa cooperativei pe Maria Iorăş care, fiind căsătorită şi aşteptând un copil, era silită să intre într-un alt serviciu, unde să fie retribuită. S-au înscris multe fete.Eu, deşi as fi dorit cu ardoare lucrul acesta, îmi ziceam că nu am dreptul să o lipsesc pe mama de ajutorul meu. Am tăcut. S-a întocmit o listă ce trebuia înmânată Capitanului. In noaptea aceea eu nu am putut dormi. În zori am pornit la sediu in speranta că o voi întâlni pe camarada Nicoleta: obişnuia să vină dis-de-dimineată să lucreze putin pe santier şi apoi să plece la serviciu. Am găsit-o la datorie şi i-am spus cât m-a tulburat tăcerea mea din ajun. Mi-a spus râzând: “nu te mai frământa căci te-am trecut pe listă din oficiu. Iar Căpitanul pe tine te-a aprobat”. De atunci am lucrat in cadrul Comertului Legionar si in această postură, o vedeam zilnic pe camarada Nicoleta. Bufetul restaurantului legionar era sustinut de fetele noastre. În fiecare seară după închiderea cooperativei, mergeam la bucătăria restaurantului şi pregăteam cele de trebuintă la bufet, pentru a doua zi. Camarada Nicoleta avea specialitatea baclavalelor.

Dar toate acestea au trecut şi a venit mare a prigoană. Căpitanul a fost arestat in urma scrisorii adresate lui Nicolae lorga. După recomandările camaradei Nicoleta, am fost pe strada Plevnei, unde se judeca procesul Căpitanului. Deghizată in servitoare, am reuşit, după insistente, să fiu primită unde se afla Căpitanul. Ducându-i ceva de mâncare, i-am suflat că vin de la camarada Nicoleta, care tine să ştie de la el ce este de făcut. S-a bucurat şi m-a rugat să-i comunic să nu aibă grijă pentru el şi să ne rugăm. A fost ultima dată când l-am văzut.

A urmat apoi condamnarea şi ducerea lui la Doftana. Camarada Nicoleta ne-a trimis două fete să ne instalăm in prejma închisorii şi să avem o legătură permanentă cu interiorul, pentru a cunoaşte orice mişcare. Lucrurile însă s-au precipitat şi Căpitanul a fost luat şi dus la Râmnicu Sărat, unde se aflau aproape toti şefii legionari. Am fost trimisă acolo să încerc o legătură. Imbrăcată ca tărancă, am închiriat o cameră la nişte cetăteni a caror ograda se intindea pana sub gardul închisorii. Aşa am reuşit să iau legătura cu Bănică Dobre a cărui celulă era sus in dreptul curtii mele. I-am anuntat întâi de aducerea Căpitanului acolo. Nu sosise încă. Apoi am transmis mesajul camaradei Nicoleta, care era următorul: “Căpitane, băietii cer libertate de actiune.”. La care s-a răspuns: “Lucrati. Faceti Legiunea Albă. Cuiburi”. Legiunea Albă era o unitate de elită a Mişcării, care îşi asuma integral Jurământul Mota-Marin: “Să rup din mine bucuriile pământeşti, să mă smulg din dragostea omenească şi pentru Învierea Neamului meu, să fiu totdeauna gata de moarte”.

Dar lucrurile s-au precipitat şi eu, revenind in Bucureşti, căci nu mai puteam rămâne acolo fără riscul de a fi descoperită, am locuit într-o cameră cu doamna Vasilache cu care fusesem şi la Doftana.

La data de 29 Noiembrie 1938 mă aflam singură in cameră şi priveam candela aprinsă şi icoana Sfântului Nicolae, când fără de veste amândouă au căzut din perete şi s-au spart. Am avut certitudinea că se-ntâmplă ceva îngrozitor. Degeaba am înlocuit candela şi icoana, căci teama din sufletul meu creştea.

A doua zi, sosind la noi un camarad, mare iubitor de muzică, după masă s-a aşezat pe pat şi a pus la urechi casca de la radioul mic ce-l aveam in casă. Eu strângeam masa şi deodată l-am văzut ridicându-se şi ieşind pe uşă fară haină şi cu capul descoperit. Alerga pe stradă ca un ieşit din minti. Ne-am zis că poate s-a comunicat ceva la radio. Celelalte două fete au plecat în vecini să afle ce s-a comunicat. Eu am rămas cu inima împietrită şi deodată îmi vine gândul să pun casca la urechi. Se dădea a doua oară comunicatul: “… au fost împuşcati Corneliu Codreanu” şi apoi toată lista. Am crezut că înnebunesc. Întorcându-se fetele, mi-au spus ca trebuie să ne liniştim că in seara aceasta vine camarada Nicoleta la noi, căci fostei gazde îi este frică să o mai tină. Si aşa s-a întâmplat. Venind ea, au sosit şi curieri din tară, voind să vadă ce ordine sunt. A fost o noapte grea, apăsătoare, in care nu ştiu de-o fi închis cineva ochii, deşi camarada Nicoleta ne-a cerut să dormim, ştiind că de acum începe un urcuş şi mai greu. A doua zi ea a plecat. M-a luat şi pe mine. Aşa a început peregrinarea in durere şi necunoscut. Am locuit întâi pe o strădută ce se deschidea din strada Romană, la o camaradă necunoscută de Sigurantă. Ieşea zilnic in oraş, având serviciu şi făcând pe curiera. Curiera principală era Lenutica Bagdad, o legionară din Oltenia, prietenă foarte bună cu camarada Nicoleta. La aceasta adresă am petrecut Crăciunul sub durere şi apăsare. Spre sfârşitul şederii aici i s-a anuntat o vizită camaradei Nicoleta. Dânsa m-a prevenit ca in timpul vizitei va trebui să trec într-o cameră alăturată ca să nu creez motive de teamă pentru cel ce era aşteptat. A fost adus de Lenutica şi lasat la adresa noastră, după care ea s-a retras, urmând să-l însotească la plecare după trei ore. Când erau pe sfârşite cele trei ore, camarada Nicoleta m-a chemat in cameră. Am rămas încremenită, căci persoana ce se afla acolo semăna foarte mult cu Mota. Ne-am strâns mâna şi peste putin timp a venit Lenutica şi l-a luat. După plecarea lui, camarada Nicoleta mi-a spus ca era Horia Sima; venise să se consulte cu ea, aşa cum hotărîse Căpitanul încă din viată: “să nu se ia nici o hotărâre fără să fie consultată fata mea Nicoleta”. Peste putin timp, a adăugat gânditoare: “Nu-i aşa că seamănă cu Mota?” “Ce impresie ti-a făcut?, mie mi-a facut o impresie bună”. Si a rămas tot gânditoare.

Dar lucrurile se complică din nou. Se umblă la cărtile de imobil. Nu mai puteam rămâne in aceeaşi situatie fără să fim înscrise în cartea de imobil. Începuse o adevărată vânătoare. Am reuşit să găsesc o garsonieră tot in apropierea străzii Romane. O închiriase Lizica, camarada Nicoleta rămânând să locuiască şi dânsa acolo, neştiută de nimeni. Încă o persoană in clandestinitate nu se mai putea. Camarada Nicoleta hotărăste ca eu să mă întorc in Oltenia. Eram cu inima la pământ dar, dându-mi seama de situatie, nu aveam de ales decât să ascult. Mă roagă însă să merg cu ele la noua adresă, pentru a le ajuta să se instaleze. Imi luasem şi bilet de tren pentru a pleca. Suspinând din adâncul inimii, aranjam in bucătărie, aşteptând ora plecării. Camarada Nicoleta, însă, mă cheamă la un moment dat şi îmi spune că şi ei îi este grea despărtirea, dar gândindu-se a ajuns la o solutie. Dacă primesc să rămân in Bucureşti şi să circul deghizată in servitoare, locuind pe strada Dudeşti la nişte bătrâni, să fac naveta între locuintă şi adresa ei, pot îndeplini fără risc prea mare functia de curieră la dus sau întors. Am primit cu bucurie. Astfel am lucrat până la arestare.

Dupa ce a trecut primul şoc, camarada Nicoleta nu a putut primi in întregime gândul mortii Căpitanului şi a început să creadă că el trăieşte, fiind salvat, că se află undeva in interiorul sau exteriorul tării, aşteptând un moment prielnic să se arate. De fapt întelegeam că numai gândul acesta o ajuta să mai reziste. Astfel, făcea mereu planuri in legătură cu aparitia lui. Mie însa îmi spunea clar inima că el nu mai este. De aceea sufeream cumplit când o auzeam ca aşteaptă să ne dea un semn. Din pricina aceasta, am avut într-o seară un moment de revărsare a durerii mele, care a speriat-o pe camarada Nicoleta. M-a mângâiat şi m-a pus să-i promit că niciodată nu mă voi lasa doborâtă de furtuna din sufletul meu.

Ceea ce o nemultumea şi o amăra profund era însă faptul că, prin închisori şi lagăre, începuseră să pretindă declaratii de desolidarizare, ulterior difuzate prin radio şi presă. Aşa ne-a găsit vara anului 1939. Camarada Nicoleta mai ieşea uneori la câte o întâlnire, însotiţă de cineva.. Si acum vine momentul cel mai greu. Cu o săptămână înainte, camarada Nicoleta pleacă la întâlnire cu un anume Vârfureanu care, sub motiv că are să-i spună ceva confidential, reuşeşte să o scoată din adăpost. Ea îi fixează întâlnire in cămăruta ce o ocupam. Era însă seară şi mare lucru nu a putut observa, camera fiind într-un colt dintr-o magazie mare de lemne, in gemuletul căreia erau plasate nişte şcări şi saci. Totuşi, el a retinut adresa. Îi fixează o a doua întâlnire, de data aceasta folosind drept curieră pe Atena Ianuli. La această întâlnire, camarada Nicoleta pică in mâinile Sigurantei. La putin timp, in aceeaşi noapte, Siguranta mă găseşte şi pe mine. Nu eram acasă, căci in ziua aceea o furtună îngrozitoare descoperise o parte din magazie şi ploua înăuntru. Dormeam la o familie de macedoneni care locuiau in apropiere. Cei ce au venit să mă ridice mi-au cerut sa-mi schimb hainele, întrucât acum se ştie cine sunt. Ca să nu dau de gol familia de la care m-au ridicat, am spus că nu am altele. Pe drum au căutat să mă convingă că nu mai este nimic de făcut căci camarada Nicoleta a fost arestată putin mai înainte. Sigur că n-am crezut nimic. Erau atât de bucuroşi ca au pus mana pe ea, încât au făcut o anchetă formală, fără presiuni. Eu însă nu am crezut ca se află acolo, până a doua zi. Cerându-ma la toaletă, camarada Nicoleta, care se afla cu celula chiar in capătul culoarului, simţind că trece cineva, a ridicat vizeta şi mi-a spus in fugă că se afla acolo cu Atena, Ianuli şi doi băieti. Era îngrijorată pentru băieti şi spera să-i scoatem din cauză. Mi-a spus că de vom ajunge in lagăr, sa transmitem din partea ei fetelor aflate acolo să nu dea nici o declaratie de dezolidarizare, nici un compromis.

În după amiaza zilei de 10 Iulie 1939, au fost scoşi întâi cei doi băieti şi trimiş in lagăr.

În preajma orei 22, am auzit strigând numele Nicoletei in capătul culoarului. Uşa de la celula mea era putin crăpată căci paza era făcută de ostaşi care, văzându-mă îmbrăcată cum eram, mă credeau de conditia lor şi îmi mai deschideau din când in când uşa, să mai iau o gură de aer. Când i-am auzit pasul prin dreptul vizetei, am împins uşa şi aşa am văzut-o trecând. Mi-a făcut un semn de adio cu mina. Imediat, uşa a fost trântită cu înjurături iar eu am căzut pe pat, plângând in hohote, căci am avut atunci intuitia că este ultima oară când o mai vedeam. După aceea, ce a urmat se ştie. Au dus-o cu o maşină in afara Bucureştiului şi, trăgând pe dreapta, au împuşcat-o. Au învelit-o într-o pătură şi au pornit din nou maşina. Au dus-o la crematoriu (locul despre care ea, spusese că va fi printre primele obiective de aruncat in aer in Biruinta legionară ca un templu ocult ce era). Au ars-o, însă bunul Dumnezeu a făcut ca cenuşa ei, ca de altfel şi a unor băieti arşi acolo (echipa lui Miti Dumitrescu) să fie pusă in loc sigur de un suflet de creştin. El scrisese pe eticheta pusă in urnă: “Necunoscută adusă in noaptea de 10 Iulie din ordinul Sigurantei”. Pentru că ne întrebam dacă este cenuşa ei cu adevărat, bunul Dumnezeu a făcut ca atunci cand am rasturnat borcanul într-un sacuşor de pânză verde şi l-am legat cu tricolor, să sune ceva: erau insirate pe un ac de sigurantă o iconită cu Maica Domrrului şi una cu Sfantul Nicolae, pe care le purta prinse dedesupt şi care erau acum corojite, dar destul de clare.

Din cuvintele camaradei Nicoleta, pe care după scurgerea vremii le-am mai păstrat: dintr-o scrisoare adresată lui Niki Constantinescu; el o rugase ca de Sfântul Nicolae – ziua lor, să înalte impreună cu fetele rugăciuni. Am îngenunchiat pe lespezile reci ale Bisericii, ne-am rugat şi am plâns, nu pentru noi, nu pentru voi, ci pentru tot ce a lăsat Dumnezeu frumos pe pământ şi oameni nu au inteles nimic; într-un târziu ne-am pomenit zâmbind pentru că totuşi cativa au înteles. Redau rugăciunea pentru Tară şi Căpitan: “Si ocroteşte Doamne tara aceasta, neamul acesta, organizatia şi pe Omul acesta şi le dă lor puterea să se ridice, până la înăltimea iubirii si dreptătii Tale. Ai mila Doamne de toti mucenicii noştri, şi primeşte jertfa celor dragi nouă”.

Câteva cuvinte dintr-o circulară pentru fete: “Şi să vrem camarade să dam tării acesteia o femeie mare, o femeie care nu şovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, vointă, neamului ei. Îndrăzneşte tot pentru el şi moare pe redută cu gândul mereu înainte”. Ea a fost prototipul acestei femei luptătoare.

* * *

O altă camaradă de-a noastră, cu o viată exemplară, a fost Cornelia Novac, licentiată a Academiei Comerciale. A fost mama noastra, a multora, hrănind din salariul ei băieti şi fete care nu apucaseră să termine studiile. O exceptională gospodină care, mai din nimic, ştia să facă ceva. A fost o vreme şi directoare la cooperativa legionară. Era de mirare cum ea urmase comertul şi era atât de sensibilă şi talentată la pictură. După ieşirea la pensie a urmat cursurile unei şcoli de pictură bisericească. A lucrat la restaurarea unor biserici, o vreme pictase iconite, pe care le dăruia cu dragoste. A avut şi o expozitie de pictură, după ieşirea la pensie. Noi o botezasem “Mama Grahilor”. S-a îmbolnăvit de un cancer nemilos si a suferit dureri cumplite, nevroind să se opereze. Se stabilise la Timişoara unde a suferit şi a murit. A suportat boala cu resemnare si cu o putere unică. Ceea ce o sustinea şi o ajuta să treacă prin cele mai crunte dureri era credinta ei adâncă, citea zilnic acatistul Stântului Iosif din Partos, sfânt din locurile ei de baştină. La inmormântare au venit sute de oameni care o iubiseră şi o pretuiseră.

O figură luminoasă din lupta noastră este şi Lenutica Bagdad. Venea de pe meleaguri craiovene, ca şi camarada Nicoleta, cu care era prietenă. Fiică de colonel, dintr-o familie veche românească, purtând parcă pecetea nobletei cu care a fost investită, s-a dăruit cu tot elanul Mişcării pe care a iubit-o, secundând-o pe camarada Nicoleta. Era o fată voinică şi frumoasă, cu părul adunat in două coculete la urechi. Cu figura ce exprima sănătate şi bucurie, cu surâsul ei permanent care-i lumina chipul făcându-l şi mai frumos. Aşa a apucat evenimentele tragice care au urmat după moartea Căpitanului. Ea lucra cu camarada Nicoleta in functia de curieră principală. În toamna aceea rece şi umedă, durerea pierderii Căpitanului şi a băietilor i-a agravat procesul de răceală. S-ar fi cerut internată într-un sanatoriu dar, cu o dârzenie neîntălnită, s-a încăpătânat să rămână pe post până la sfârsit.

A fost arestată şi dusă în lagărul de femei Sadaclia din Basarabia. Acolo, după un timp, a început să verse sânge. Alarmată, nu pentru ea ci pentru fetele cu care stătea, a cerut comandantului lagărului să o izoleze, pentru a nu le îmbolnăvi şi pe celelalte, apoi a rugat fetele ca in ziua in care erau oarecum liberi sa se adune într-o camera vecina cu a ei, astfel încât să poată asculta tot ce discutau ele, ca să participe in felul acesta la viata lagărului. Boala ei se agrava mereu; conducerea lagărului a cerut să fie internată într-un sanatoriu. Aşa a fost luată din lagăr şi dusă in sanatoriul de la Pârnova, lângă Iaşi. Cu două săptămâni înainte de executarea ei, aflându-se in acest sanatoriu, a primit vizita mamei ei. A găsit-o cu cărticica de rugăciuni pe noptieră şi lumânarea pentru moarte. I-a spus mamei: “nu regret că mor, ceea ce regret este că voi muri pe un pat de spital, in loc să mor in luptă”.

Dar bunul Dumnezeu i-a ascultat dorinta. După executarea lui Armand Călinescu, au fost asasinati sute de legionari, pe străzi, in lagăre şi închisori. Noi ne aflam la Sadaclia, aşteptam ordinul, pregătite de moarte. Ordinul însă s-a oprit la Lenitica Bagdad. A fost luată din sanatoriu într-o cărută cu câtiva jandarmi şi dusă pe înserat la marginea unei păduri. Acolo ea a cerut să i se îngăduie sa-şi aprindă lumânarea şi să se roage. A multumit lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorinta de a muri pentru Mişcare. După aceea s-a sculat şi le-a cerut să tragă in ea. Ostaşii, după mărturisirile celor ce au făcut executia, nu mai aveau curajul să o omoare şi trăgeau la întâmplare. Atunci ofiterul a luat arma din mâinile unui ostaş şi a tras. Apoi au înghemuit-o in cărută şi s-au oprit la marginea unui sat, unde se afla un cimitir. Era deja seară. În marginea cimitirului, pe locul unde se adună gunoaiele, au făcut o mică groapă şi au aşezat-o acolo in pozitie şezândă. Din intâmplare, o femeie de la marginea satului venise in cimitir să adune iarbă pentru animale, a văzut că jandarmii îngroapă ceva. De frică însă a stat ascunsă. Dimineata s-a dus să vadă locul. Deja câinii începuseră să râcâie locul. Cu sapa a cărat pământ, cât a putut, peste locul aceea şi l-a bătucit. Aşa am găsit-o in anul 1940, când au deshumat-o şi am dus-o la Predeal in cimitirul din spatele capelei.

Cu ocazia acestei deshumări, mama (care tot timpul a stat la capul ei), mi-a şoptit: “Niciodată Lenutica nu a fost mai frumoasă ca acum!”.

Si jertfele continuă: Lucica Grecu era studentă la chimie. O fată micută de statură, cu figura deschisă, cu două codite care îi dădeau aerul de elevă. Era veşnic cu zâmbetul pe buze. Lucra împreună cu locotenentul Dumitrescu. A fost arestată. După ancheta extrem de dură a urmat moartea. Au aruncat-o apoi pe fereastră, simulând o sinucidere. Toată lumea trecută prin anchetă ştie că nu este posibil să sari de bunăvoie pe fereastră la Sigurantă, căci anchetele se desfăşoară in camere cu gratii iar cineva te supraveghează neîntrerupt.

O altă figură reprezentativă este Lenuta Constatin (Lenutica) o fată din Năieni, Buzău. Tatăl şi cei doi frati ai ei muriseră. Lenuta intrase in mişcare şi se alăturase trup şi suflet.

Dar au venit vremuri aprige, in care s-a declanşat o nouă prigoană groznică asupra legioanrilor. O parte din ei, printre care şi Lenuta Constantin, au luat calea codrului. După multe peripetii, a fost prinsă şi judecată. Eram la închisoarea Mislea când, într-o seară, au fost aduse in camera noastră două noi condamnate; făceau parte din mişcarea de rezistentă din munti. Tinere, slăbute, însă vioaie şi fericite că au ajuns între noi şi că s-a terminat cu anchetele. Împreună am început peregrinările prin închisorile comuniste din tară. Lenuta Constantin, suflet deschis, buna camaradă, era sensibila la duuerile şi zbuciumul fiecăreia. S-a îmbolnăvit. Timpul petrecut ca fugară prin munti i-a măcinat sănătatea şi oăsele. Din cauza reumatismului, treptat, treptat, a rămas imobilizată la pat. Au scos-o din închisoare alături de bolnavele incurabile şi a fost internată într-un spital. Acolo, după un an de chinuri, revenindu-şi putin, au trimis-o acasă la mama cea bătrână şi atât de neputincioasă. Zăcea pe o prispă, având deasupra capului un lat de sfoară de care se apuca, pentru a se întoarce de pe-o paute pe alta. Eu m-am eliberat mai târziu şi nu am mai ştiut nimic de ea. Într-o zi, mă pomenesc cu o necunoscută ce se sprijinea în baston şi înainta cu mare greutate. Nu am mai recunoscut-o. Ea mi s-a adresat cu tristete: “Nană, nu mă mai cunoaşteti?” I-am ieşit tu dragoste înainte, recunoscând-o in sfârşit după vorbă. Mi-a spus că a fost la un medic şi că avea ceva suspect la sâni. Medicul, fară menajamente, i-a spus că are cancer. I-au scos ambii sâni şi aşa ciopârtită au internat-o într-un spital din Buzău. În intervalul acesta, am mers şi eu şi sotul meu pe la ea. Tinea mult la noi. Îi spunea sotului meu “Bădita”. Era pe la sfârşitul lui Octombrie. Nu mai primisem nici un rând de la ea. Îngrijorată, am pornit să văd ce s-a întâmplat. Când am intrat in sat, am auzit-o pe bătrână jelindu-se cu mare foc. Am crezut că am ajuns prea târziu, dar când m-am oprit in fata căsutei cu prispă, bătrâna care se bocea cumplit mi-a spus că Maica Domnului m-a trimis ca să i-o aduc pe Lenutica acasă, ca să nu moară printre străini. Am plecat imediat şi am găsit-o aşa cum mi-a spus mama ei, la spitalul din Buzău. Doctorita mi-a spus ca am venit in ultimul moment şi că nici ea nu ştia dacă va putea rezista drumului. Nici o ambulanță nu îndrăznea să se aventureze pe coclaurile acelea pentru a o duce acasă. A trebuit să tratez cu un şofer căruia i-am promis că se va întoarce cu toate roadele toamnei, dacă primeşte să facă drumul, că mama bolnavei il va răsplăti, având două vii şi fiind tocmai după cules. Ca să o pot duce vie am tinut-o tot timpul in brate pe scaunul de lângă şofer. Când am ajuns acasă, mi-a spus să nu plec de lângă ea, până nu se sfârşeşte. Am rămas acolo două săptămâni. Primea moartea cu bărbătie si resemnare. Avea o singură amărăciune mare: o lăsa pe mama singura. A fost conştientă până in ultima clipă. Dorea să-l mai vadă pe sotul meu, pe care îl îndrăgise mult. L-am chemat. În dimineanta zilei următoare, sotul meu a plecat in zori, căci nu s’a putut învoi de la serviciu. Ea a rămas tristă şi a zis: “a plecat bădia” şi a rămas casa pustie. Apoi mi-a spus să nu mă îndepărtez de ea in ziua aceea. Spusese că a visat un porumbel alb, care s-a aşezat pe pieptul ei şi se uita când la ea, când la mama care avea patul vis-a-vis. La un moment dat a început să răcnească cuprinsă de mari dureri. La tipetele ei au venit si mama şi o vecină. Ne uitam cutremurate una la alta, caci aşa dureri mari nu mai văzusem. Ea ne-a zis: “faceti câte trei mătănii şi rugaţi-va Maicii Domnului, Tu care ai asistat la chinurile Fiului Tău-pe Cruce, ai mila de mămica şi uşurează-mi chinuil” Am făcut precum a zis şi îndată s-a alinat. Apoi s-a adresat cu duioşie mamei, invitând-o să mănânce din bunătătile ce i le aduceau vecinii, care o iubeau toti. Nici nu am ajuns bine la bucătărie când femeia care rămăsese lângă ea ne-a strigat să venim repede. Când am intrat pe uşă, ea mi-a spus cu seriozitate: “Nană, aprinde-mi lumânarea!” Fiindcă din mila eu nu îndrăzneam să o fac, ea mi-a poruncit din nou. Ținând în mâna dreaptă lumânarea de la botez (aşa dorise ea să o aibă), iar cu mâna stângă ținându-se de mâna mea, a murit. Îndată figura i s-a umplut de o bucurie mare, care o înfrumuseta nespus. La înmormântare au venit oameni din multe sate din apropiere, căci era foarte iubită.

Sofia CRISTESCU DINESCU

Sursa: http://miscarea.net/lacrima-prigoanei-cetatui-sfaramate.htm