Corneliu Zelea Codreanu, la centenarul nașterii sale

Corneliu Zelea Codreanu – Model şi icoană

Distinsă adunare,
Îngăduiţi-mi să vă mărturisesc, de la bun început, că invitaţia de a lua cuvântul la această aniversare în faţa domniilor voastre constituie pentru mine cea mai mare onoare care mi s-a făcut vreodată…

Onorată asistenţă, doamnelor şi domnilor,
Simion Ghinea, ilustrul dumneavoastră camarad, scria undeva, după 1990, că eu aş fi afirmat despre Mişcarea Legionară că este pentru perioada interbelică isprava cea mai de seamă a poporului român. L-am făcut atent atunci pe bădia Simion că m-a citat greşit, chiar dacă greşeala era de înţeles în măsura în care trecuseră ani buni şi mulţi de când eu, la capătul unor lungi discuţii de catehizare, care mi-au deschis mintea şi inima către adevăratele idei şi fapte legionare, am concluzionat − şi cele spuse atunci, în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, le întăresc repetându-le acum în faţa domniilor voastre şi în faţa oricui, anume că Mişcarea Legionară reprezintă isprava cea mai de seamă a neamului românesc în secolul ce se va încheia mâine-poimâine. În întreg secolul 20!

Fac această declaraţie nu dintr-un elan festiv, sărbătoresc, aşa cum se întâmplă la orice aniversare centenară, ci convins că pronunţ astfel rezultatul unui calcul lucid şi exact, că rostesc astfel adevărul adevărat.

Mă consider, onorată adunare, un om fericit, un român fericit că norocul şi bunul Dumnezeu m-au ajutat să ajung, să ating acest adevăr, cu atât mai mult cu cât am ajuns la el pornind de la zero, adică de la ce ştia pe la mijlocul anilor ’60 despre legionari orice utecist fruntaş la învăţătură. Dar, e drept, mai ştiam ceva sau, mai exact spus, din lectura manualelor de istorie simţeam că, în plus de prea puţinul ce ni se spunea despre legionari în publicaţiile oficiale, intenţia morţişă a oficialităţilor era să nu se spună nimic despre legionari, să se facă în aşa fel ca legionarii să fie uitaţi, să nu li se mai pomenească numele nici măcar pentru a fi înjuraţi, ponegriţi sau blestemaţi.

Norocul meu a fost să întâlnesc, pe rând, scoţându-mi-i Dumnezeu în cale, oameni care, după ani nesfârşiţi de suferinţe şi cazne, mi-au mărturisit credinţa lor în ideile Mişcării Legionare, mi-au povestit adevărul despre faptele legionarilor şi, mai presus de toate, mi-au prezentat în câteva din liniile definitorii personalitatea nemaipomenită a lui Corneliu Zelea Codreanu. Deseori, ascultându-i, şi îi pomenesc în ordinea cronologică a întâlnirii cu ei, ascultându-i pe dr.Dulea (azi aflat în Germania), pe Petre Ţuţea, pe Simion Ghinea, pe Grigore Malcasian, pe părintele Boldeanu, pe Dumitru Bacu, pe Demostene Nacu, pe Marcel Petrişor, pe Ilie Stângă, pe Ionel Pangrati, pe nenea Carataş, pe dr. Şerban Milcoveanu, pe Mircea Nicolau şi atâţi alţii, de foarte multe ori nu-mi venea a crede ce auzeam şi ce pricepeam despre noutatea, ca prospeţime, autenticitate şi profunzime ce au adus-o legionarii în planul existenţei, al comportamentului moral, spiritual.

Vor spune alţii, mai bine decât mine, în ce constă propriu-zis valoarea morală a modelului legionar. Fiinţa umană, care este conştient angajată într-un proces de edificare a sinelui propriu, nu mă îndoiesc că va recunoaşte în fenomenul legionar unul dintre momentele cele mai pasionante ale acestei lupte de autodepăşire, de care depinde însăşi mântuirea, salvarea speţei umane. Noi, românii, prin Mişcarea Legionară, prin personalitatea şi destinul lui Corneliu Zelea Codreanu, al camarazilor săi, prin felul cum aceştia şi-au asumat acest destin, am oferit omenirii − repet, omenirii i-am oferit o ipoteză, o variantă de comportament mântuitor, salvator! Un model uman cu nimic mai prejos decât altele. Dimpotrivă, aş putea spune… Şi oricât s-ar strădui alţii, concentrând în acest scop resurse materiale nelimitate, oricât s-ar da de ceasul morţii pentru ca destinul exemplar al lui Corneliu Zelea Codreanu, personalitatea sa, chipul său, să rămână ascuns conştiinţei publice româneşti şi planetare, este evident, slavă Domnului!, că nu vor reuşi! Nici să-l ascundă, nici să-l denatureze ori să-l scufunde în uitare!

De m-aş pricepe, aş insista asupra acestui chip deopotrivă bărbătesc şi diafan al Căpitanului! Au făcut-o şi o vor face alţii mai bine decât mine! Eu n-am să insist decât asupra unei anumite perspective.

După o definiţie dată de vechii indieni, omul este singura fiinţă care ştie că va muri! Conştiinţa morţii, a morţii ca mister şi ca fatalitate atât de greu de înţeles de mintea omenească, a fost însă întăritoare pentru om. Conştiinţa morţii a fost generatoare propriu-zis de istorie, de umanitate. De aceea, fiecare religie şi fiecare filosofie şi-a dobândit o anumită valoare şi prestigiul de care s-a bucurat, în primul rând prin răspunsul dat la întrebările tulburătoare pe care le ridică perspectiva implacabilă a morţii. Prin Iisus Hristos, creştinismul a dat morţii interpretarea care pune cel mai bine în valoare virtuţile vieţii, ale norocului de a te naşte, noroc care este atât de mare că nu poţi să-ţi trăieşti viaţa fără a-i mulţumi întruna lui Dumnezeu, adică fără să-ţi dedici viaţa nu drepturilor − drepturile sunt pentru nevolnici şi handicapaţi, ci să-ţi dedici viaţa îndatoririlor cu care te încarcă condiţia de om. Cum spunea şi Petre Ţuţea, înainte de ’89, unui ziarist elveţian: „Eu sunt român, eu n-am drepturi. Noi românii, avem numai datorii!” Adică eu, ca român, ştiu că trebuie să plătesc pentru şansa extraordinară care mi s-a oferit, de a mă naşte şi de a fi om! Prima îndatorire fiind tocmai aceasta: să fii om!

Mulţi au găsit asemănări între Iisus şi Socrate, mai ales în felul cum şi-au acceptat amândoi moartea, în felul cum au încărcat-o de semnificaţii prin care ulterior, după moartea lor, viaţa oamenilor, trăitori în cunoştinţă de cum a murit Socrate, de cum a murit şi a înviat Iisus, viaţa oamenilor a devenit alta! Viaţa oamenilor pe pământ a căpătat valori şi virtuţi sporite, înnoitoare. Mântuitoare!

Cred că avem dreptul, avem motive suficiente pentru ca un alt mare text al umanităţii, un text românesc, să-l adăugăm ca pe un model de comportament în faţa morţii întrucâtva similar celui cristic şi socratic. Ciobănaşul mioritic, dacă veţi citi evangheliile cu gândul la el, veţi vedea că are ceva, ceva esenţial, din atitudinea lui Iisus Hristos, când Acesta înţelege mai devreme ca toţi ceilalţi că I se pregăteşte moartea… Şi Socrate şi Iisus, în faţa morţii, sunt foarte mioritici…

Sunt convins că nu mă înşel şi nici nu comit o blasfemie mărturisindu-vă că atunci când am aflat, în anumite detalii, cum Corneliu Zelea Codreanu a refuzat să părăsească România, în iarna lui 1938, tocmai pentru că ştia ce i se pregăteşte lui şi camarazilor săi, când am luat cunoştinţă de tot ce a urmat, ca gesturi şi cuvinte rostite ale Căpitanului, pe parcursul întregului an 1938, până în noaptea cea mai cumplită a Sfântului Andrei, în mintea mea moartea celui de la a cărui naştere se vor împlini mâine o sută de ani, moartea Căpitanului dumneavoastră, s-a înseriat în mintea mea celorlalte trei, amintite mai sus, a lui Iisus, a lui Socrate, a ciobănaşului vrâncean.

De altfel, întreaga Mişcare Legionară poate fi cel mai bine înţeleasă în ceea ce ea înseamnă şi mai ales va însemna în istoria morală, spirituală a omenirii, dacă o vom judeca după criteriile după care, spuneam, că deseori apreciem valoarea unei religii, a unei filosofii: problema morţii. Ţine de această valoare a modelului legionar adevărata semnificaţie pe care a avut-o la legionari expresia echipele morţii. Echipele acestea ale morţii, de care vorbesc atâta adversarii şi contestatarii legionarilor, nu erau grupuri de tineri fanatizaţi porniţi să şi-i dea morţii pe adversari, ci erau tineri, cei mai mulţi falnici şi cu înalte titluri academice, care ştiau că-şi riscă viaţa, că autorităţile corupte ale statului şi, în general, adversarii lor le pregătesc moartea, o moarte pe care legionarii n-au pregetat s-o accepte, dacă acesta era preţul ce trebuia plătit pentru o viaţă trăită în demnitate. Neputând accepta o viaţă fără demnitate, legionarii ştiau bine că va trebui să se pregătească pentru moarte! Şi au făcut-o, au acceptat perspectiva morţii violente, care să le curme viaţa în anii ei cei mai frumoşi, au fost în stare de acest sacrificiu suprem, în cea mai autentică tradiţie românească, dacică şi romană în aceeaşi măsură.

Onorată asistenţă,
Îngăduiţi-mi să ies puţin din ordinea aşteptată a ideilor şi să fac o paranteză, introducând în discuţie o ţară şi un popor, Japonia şi mândrii ei locuitori. Peste sute şi mii de ani de istorie, nu e greu să ne dăm seama că puţine vor mai rămâne din ceea ce înseamnă pentru noi, cei de azi, o ţară ca Japonia. Dacă ar fi să rămână, în memoria umanităţii, un singur lucru, cel mai definitoriu, cu privire la japonezi, cred că acel lucru ar fi, ar putea fi conceptul, modelul eroic, uman, binecunoscut sub numele kamikadze. Cine n-a admirat, cutremurat, comportamentul tipic kamikadze-lui? Daţi-mi voie să vă propun o comparaţie şi să-i pun alături de kamikadze pe nicadorii dumneavoastră, ai noştri! Daţi-mi voie să uit cum i-a chemat pe fiecare nicador, şi să-i privim pe nicadori sub aspect categorial, ca model de comportament uman, eroic! Să-i ridicăm în plan metafizic şi să-i contemplăm ca nomen, ca model, ca arhetip. Nu-i aşa că, pe aceeaşi linie de eroism a kamikadzelui, nicadorul face un pas mai departe, imaginând şi atingând cote ale dăruirii de sine, ale eroismului, necunoscute până atunci în istoria lumii? Şi, nota bene, când spun nicador nu-i am în vedere numai pe cei din decembrie 1933, ci şi pe nicadorii din tragicul noiembrie 1938, din însângeratul septembrie 1939, din ianuarie 1941 ş.a.m.d.

N-am să mă apuc să vă fac domniilor voastre demonstraţia adevărului afirmat despre apartenenţa nicadorului şi a kamikadze-lui la aceeaşi ierarhie de valori, a eroismului total, absolut. Dumneavoastră nu aveţi nevoie de asemenea demonstraţie căci nu vă spun propriu-zis nici o noutate. Se vor găsi însă inşi care să se scandalizeze de „absurditatea” comparaţiei între nicadori şi kamikadze. Îmi rezerv pentru acel moment, al confruntării cu contestaţia cutremurată de o tâmpă indignare, plăcerea şi obligaţia de a detalia temeiurile afirmaţiei mele. Până atunci daţi-mi voie să bag de seamă că modelul kamikadze şi-a găsit imitatori în afara Japoniei. Dar nicadorii, în afara Mişcării Legionare, nu ştiu dacă s-au mai ivit!… Au avut, ce-i drept, precursori, la daci, la romani, un Mucius Scaevola, de exemplu.

În esenţă ce vreau să spun?

Că încă nici noi nu am înţeles în toate detaliile şi în toată grozăvenia lui complexitatea şi dimensiunea fenomenului legionar, implicit a personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Este lucru cert, din ce în ce mai vizibil şi cu ochiul liber, adică fără cercetări amănunţite, de bibliotecă, de arhivă, că Mişcarea Legionară şi al ei mândru Căpitan reprezintă un moment de maximă afirmare nu numai a românismului, când s-a făurit astfel un model de comportament moral şi politic fără pereche în istoria modernă a neamului românesc, ci constituie, sub specie aeternitatis, o ipostază eroică, exemplară şi dramatică, tragică chiar, a Omului, scris cu majusculă, a Omului căutător al adevărului, al binelui, al dreptăţii, al demnităţii sale de creatură făcută după chipul şi asemănarea Domnului atoatecreator. Căci, a nu te lăsa batjocorit în demnitatea ta de om înseamnă să aperi de batjocură chipul lui Dumnezeu Tatăl. Şi conflictul, în cele din urmă sângeros, dintre tânărul Corneliu Zelea Codreanu şi autoritatea publică s-a născut din sentimentul autentic al onoarei şi demnităţii, ultragiată în chip sistematic de nişte brute lipsite de orice acces la ideea de onoare şi de demnitate a fiinţei umane.

Cu alte cuvinte, noi sărbătorim astăzi centenarul unui om născut nu doar pentru mântuirea poporului său, ci aparţinând istoriei Omului, istoriei Omenirii. Aparţinând istoriei Omului creştin!

Afirmând că suntem încă departe de a fi valorificat moştenirea legionară, de a fi înţeles dimensiunile istorice, planetar istorice ale naşterii la 13 septembrie 1899 a lui Corneliu Zelea Codreanu, nu pot să nu remarc că poporul român a avut atunci, în anii ’30, capacitatea de a simţi, de a intui valoarea excepţională a modelului legionar, a personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu. Popoarele, ca şi copiii, au capacitatea de a admira, de a preţui, de a iubi chiar, şi fără să înţeleagă! Poporul român a avut norocul ca din sânul său să se nască un om ca Corneliu Zelea Codreanu, a avut norocul să dea naştere unor oameni, nu puţini la număr, cum au fost cei care i s-au alăturat lui Corneliu Zelea Codreanu… Minunea cea mare nu e că s-au născut astfel de oameni, ci faptul că astfel de oameni au trezit preţuirea şi stima şi dragostea celor mulţi, pe scurt, a poporului, a neamului românesc. Deseori, popoarele nu sunt la înălţimea norocului ca din sânul lor să se nască personalităţi cu totul excepţionale. Cei vechi se mângâiau consemnând în aforisme această jenantă şi paradoxală împrejurare, zicând: „nimeni nu este profet în ţara sa”.

A fost Corneliu Zelea Codreanu un profet? A fost chiar mai mult. Ducându-l pe dr. Corneliu Dida la Petre Ţuţea, să se cunoască şi să se bucure unul de celălalt, Corneliu Dida l-a întrebat fără prea multă introducere: „Domnule profesor, în esenţă, cine a fost Corneliu Zelea Codreanu?” şi Petre Ţuţea i-a răspuns: „Corneliu Zelea Codreanu a fost cel mai mare pedagog al neamului românesc!”

Nu e lucru obişnuit să se nască oameni precum Corneliu Zelea Codreanu. Multe popoare apar în istorie, cresc, descresc şi dispar fără să aibă norocul de a zămisli asemenea exemplare umane cu adevărat unice! Poporului român i s-a oferit şansa de a-l odrăsli pe Corneliu Zelea Codreanu. Poporul român a mai avut şi norocul ca în jurul Căpitanului să se nască şi să se adune sute şi mii de alţi eroi, idealişti visători la demnitatea neamului, a omului în general.

Trebuie spus, trebuie subliniat apăsat că poporul român a fost la înălţimea acestui noroc. A simţit, chiar dacă nu va fi priceput întru totul, că Dumnezeu l-a ales, i-a dat nişte feciori fără pereche în lume. Şi i-a iubit! V-a iubit şi vă iubeşte mai departe poporul român, onorată asistenţă legionară!

Va trebui să adunăm cu grijă şi dovezile acestei aderenţe populare excepţionale pe care românii au avut-o la un program de radicală înnoire morală, spirituală. Ar fi fost în firea lucrurilor, în firea păcătoasă a lucrurilor, a lumii, ca mai degrabă să nu se producă această aderenţă! Dar cât de tristă ar fi fost aniversarea centenarului de azi dacă am fi avut de consemnat numai caracterul excepţional al personalităţii lui Corneliu Zelea Codreanu, evitând, jenaţi, să consemnăm reacţia publicului românesc.

Tocmai această reacţie a mulţimii, a electoratului român i-a grăbit, i-a pricinuit moartea. Dacă Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost o vox clamantis in deserto, bunăoară, dacă i-ar fi lipsit, la alegerile din ’37, sprijinul electoral masiv pe care l-a avut, atunci Corneliu Zelea Codreanu ar fi trăit până la adânci bătrâneţi, căci, de unul singur, n-ar fi deranjat pe nimeni!

Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la moarte pentru că prea s-au găsit mulţi în ţara asta care să-l iubească şi să-l urmeze!

O dovadă în sensul celor de mai sus ne-o aduce filologia, care, studiind onomastica românească, va constata cu uşurinţă că dacă lui Corneliu Zelea Codreanu i s-a dat numele Corneliu este pentru că s-a născut în ziua de 13 septembrie, ziua centurionului roman Cornelius. Puţini copii români primiseră la botez acest nume înainte de apariţia în conştiinţa publică a Mişcării Legionare şi îndeosebi a figurii Căpitanului. De la un moment dat, anumit, uşor de precizat, sunt tot mai mulţi români care îşi botează copiii cu numele Corneliu, mărturisind astfel nădejdea că feciorul lor îi va semăna cât de cât cu Căpitanul, devenit lider naţional al speranţelor de mai bine pentru neamul românesc. Când amintirea şi pomenirea Căpitanului a fost interzisă cu maximă severitate, sub cele mai aspre pedepse, românilor le-a rămas să-şi arate măcar în acest fel că pentru ei Corneliu Zelea Codreanu este şi rămâne model şi icoană! Şi numele Corneliu îl vom găsi cel mai mult la cei născuţi după moartea lui Corneliu Zelea Codreanu şi mai ales după 1944!

Ca naţionalist, constat cu satisfacţie că există asemenea dovezi, ale unei adeziuni care, la rândul ei, dovedeşte că norocul de a se fi născut printre noi, printre români, un exemplar uman a cărui valoare, iată, se impune azi tot mai vizibil şi mai convingător, acest noroc nu este chiar o întâmplare, ca la loterie, ci ivirea lui Corneliu Zelea Codreanu, ca şi apariţia Mişcării Legionare, este nu numai semnul graţiei divine, ci şi consecinţa unei dezvoltări istorice, putând uşor stabili o consonanţă, o concordanţă între Mişcarea Legionară şi sensul devenirii noastre istorice.

Această intimă continuitate prin legionari până în zilele noastre a tot ce a fost mai preţios în istoria neamului românesc au exprimat-o, au sesizat-o cel mai bine înşişi duşmanii dumneavoastră, duşmanii legionarilor şi ai neamului românesc, căci, nu-i aşa, gura păcătosului din când în când adevărat grăieşte…

În urmă cu exact zece ani, când am comemorat cu toţii centenarul trecerii în nefiinţă a lui Mihai Eminescu, la „Europa Liberă” şi-n alte locuri de propovăduire a adevărului şi numai a adevărului, s-a spus că Mihai Eminescu, la urma urmelor, a fost legionar. Este perfect adevărat! Eminescu a fost legionar! Legionar n-a fost numai Corneliu Zelea Codreanu, legionari n-au fost numai legionarii, ci legionari au fost şi Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Grigore Ghica Vodă şi Constantin Brâncoveanu, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş şi mulţi, mulţi alţii. Pe toţi îi sărbătorim astăzi şi nu avem cum să nu-i pomenim şi pe ei, odată cu camaradul lor Corneliu Zelea Codreanu. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi aceşti camarazi ai noştri!

*

*

Nota redacției: Text rostit la Sala Dalles, la centenarul Căpitanului

Share This Story!