MUCENICIA  EUROPEANĂ  A  ULTIMULUI  CONSTANTIN

-bicefalia brâncovenească şi ideea fanariotă-

 

Probatoriul instanţei otomane de judecată, potrivit căruia s-a purces la executarea în serie, unul după altul, a dinastiei Brâncovenilor, sună, după 300 de ani, la fel de stupid şi de neruşinat. Cuprinsul lui spune multe. N-a fost nepricepere, ci ,,eroare” voită şi controlată a instanţei. În asemenea cazuri cu miză politică, ca şi astăzi!, instanţa fie ascunde motivaţia sancţiunii şi o promulgă cu întârziere, sine die, după ce condamnatului i s-a tăiat capul, fie, ca în cazul condamnării Brâncovenilor, pune în probatoriu pricini contrafăcute şi fapte imaginare. Iată-l, ajuns până la noi graţie lui Anton- Maria del Chiaro, şeful de cabinet al domnitorului valah. Citez:
●,,…că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu republica Veneţiei, cărora le procura ştiri privitoare la turci●…că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească ca Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene ●… că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi ● …că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugi, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania ●… că, pentru acest scop, a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat ●… că a depus sume mari ,nu numai la Viena, dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele locuri
●… că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său ●… că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda ●… că a bătut în Transilvania monede de aur în formă de medalii, cu valoare de la 2 până la 10 galbeni una.”/
1
Cititorul celor nouă capete de acuzare va rămâne în veci consternat.  Petrecută impudic ziua-n amiaza mare şi-n văzul şi auzul mai marilor întregii lumi orientale şi

1.Anton-Maria del Chiaro Fiorentino / ,,Revoluţiile Valahiei” / text reeditat de Nicolae Iorga, traducere S. Cris- Cristian / Viaţa Românească, 1929, Iaşi.

occidentale, istoria acestei jertfe cumplite contrastează enorm cu motivaţia sa pitică. De aceea, continuă şi astăzi să dea pe dinafară şi să nu-ncapă în documentele şi mărturiile epocii.

Ceva extrem de important legat de mizerabilul supliciu pare să scape şi să refuze cu înverşunare clasarea. În actele şi în studiile notorii privind ,,cazul Brâncoveanu”, adevărul se diluează până la a se pierde complet în vălmăşagul cumetriilor, a permutărilor genealogice pestriţe şi a puzderiei de agiornamente practicate de familiile boiereşti băştinaşe sau de aiurea, fie grecizante, fie, ,,dimpotrivă”, românizante cu duiumul, formând toate o canava insuportabilă şi dificil de ţinut minte. Nici faimoasa lucrare ,,Bizanţ după Bizanţ” nu face excepţie: amănuntele supra abundente se prăvălesc  pe fiecare pagină şi strivesc cititorul în căutarea adevăratei cauze a carnagiului de la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 1714.

Prin ochiurile ţesăturii dese de date şi cronologii, însuşi marele Iorga abia dacă telegrafiază câte o definiţie-bombă, cum ar fi cea pe care o citez din memorie – ,,fanarioţii erau inşi fără scrupule, înalt educaţi la filozofia apuseană”. Însă aceeaşi barbară execuţie, cu pricini încâlcite şi nedezlegate, prizată fără documente şi lăsată liberă în seama auzului lăuntric şi a simţirii înţelegătoare, va produce imediat un alt fel de partitură, una mult mai plauzibilă, mai actuală şi mai expresivă decât toate informaţiile istorice puse la un loc. Evenimentul va fi de proporţie. Interiorizat, ,,cazul Brâncoveanu” îşi va dezvălui semnificaţia fără precedent : mucenicia europeană a ultimei ipostaze bizantine a bicefaliei. Doar semnificaţia, nu şi cauzele…
O ,,experiere harismatică” a tainei masacrării bicefaliei bizantine brâncoveneşti nu putea fi încercată decât de o fanariotă (după mamă), ,,brâncovenizată” (după soţ) prin alianţă, cum a fost Principesa Martha Bibescu./2 Principesa pare să fi înţeles prima că despre mucenicia Brâncovenilor trebuie vorbit înalt şi cu evlavie înfricoşată, ca despre o catastrofă redemptorie, singura a cărei oroare vindecă în mod miraculos lumea şi dă plenitudine pe loc şi pe termen lung. Pe de o parte, textul ei va folosi la maximum ,,coincidenţa” simbolică a debutului pătimirii lui Constantin Brâncoveanu, cu debutul Săptămânii Patimilor din 1714, iar pe de altă parte, va potenţa,  din unghi paranormal!,  autenticitatea evenimentului, ca relatare à rebours, aparţinând, chipurile, Regentului Nicolae Mavrocordat, ruda sa îndepărtată, socotită de autoare a fi o ipostază a uneia din vieţile sale anterioare./3

2.Martha Bibescu ( 1889-1973), fiica lui Ion N.Lahovary şi a Smarandei (Emma) Mavrocordat.Descendentă, prin mama sa, a domnitorului Constantin Mavrocordat, Martha Bibescu se căsătoreşte cu prinţul George Valentin Bibescu, înrudindu-se astfel şi cu neamul Brâncovenilor.
3. Principesa Bibescu /,,Nimfa Europa”/ vieţile mele anterioare, Cartea I–a
Versiunea Principesei începe în Joia Mare. „Desfăşurătorul” cuprinde destule episoade noi, în parte absolut neomologate până-n clipa de faţă : Domnitorul a fost mazilit şi luat „ca din oală”, clanul domnesc a fost imediat chemat la Constantinopol, aprig torturat aproape trei luni, după care brusc s-a pus capăt vitregiei, iar celor şase candidaţi la decapitare li s-a dăruit ( culmea cinismului !) timpul necesar totalei vindecări şi dobândirii unei stări înfloritoare numai bună pentru a încasa în plin oribilul supliciu comun, fiecare ca oameni în putere şi perfect restabiliţi fizic! În ziua execuţiei, au fost scoşi din închisoarea Şapte Turnuri la ora 5 dimineaţa, doar cu cămăşile lungi pe ei şi în picioarele goale, grupaţi toţi şase, cu Rebelul Domnitor în mijloc, între cei doi fii mai vârstnici, apoi purtaţi pe lângă zidurile înalte ale cetăţii Constantinopolului timp de şase ore de mers pe jos, mai întâi prin suburbii mizere şi rău mirositoare, unde unii i-au împroşcat cu flegme, iar alţii, mai miloşi, i-au căinat. Apoi  au fost obligaţi să defileze pe străzile Fanarului, cartierul  high life al grecilor constantinopolitani, unde acelaşi Rebel avea castel. În fine, la amiază, au ajuns la locul de execuţie ridicat pe malul Bosforului, şi au fost introduşi în ambianța unei scenografii stupefiante, în care teatralitatea fusesese anume montată pentru a-i sublinia imensului popor adunat, dar mai cu seamă oficinelor occidentale şi bisericeşti, talia unică şi inegalabil exprimată a suprimării strălucitoarei şi ultimei resurecţii valahe a bicefaliei împăraţilor bizantini de altădată.

Se pomeneşte că ziua execuţiei era dominată de o lumină splendidă, că apele Bosforului sclipeau orbitor, iar văzduhul era mai înmiresmat ca niciodată. Mai aflăm că Sultanul Ahmed aştepta cu înfiorare debutul execuţiei pe marele eşafod în trepte, din proximitatea cortului său, că sângele ţâşnind din fiecare decapitat ca o arteziană, auzul şiroirii abundente şi şleaurile adânci ale sângelui scurs îl aruncaseră pe Sultan într-un straniu extaz politic. E bine să adăugăm că tipul acestui fel de sancţiune încetase la turci de 250 de ani, iar populaţia pierduse între timp gustul barbariei publice. Ahmed Sultanul găsise însă ocazia ideală pentru a resuscita în faţa reprezentanţilor întregii Europe gloria Semilunii şi biruinţa asupra Crucii. Nu şi-a atins scopul. Europa n-a reţinut decât halucinanta cruzime căreia i-au căzut victime Principele, fiii săi şi vistiernicul Văcărescu. În plus, învierea vechii barbarii a iritat la culme întreaga populaţie turcă şi grecească şi a produs chiar şi încăierări ale acesteia cu autorităţile otomane.

Ca urmare, capetele decapitaţilor au stat în suliţe puţin, iar trupurile fără cap şi golite de măruntaie, umplute cu paie şi cu pielea cusută la loc, în loc să fie plimbate îndelung pe caldarâmul cetăţii, au fost în noapţile următoare aruncate în mare. Tot la adăpostul întunericului nopţii, creştinii le-au pescuit, le-au scos din apă și, acoperite cu trestii şi pânză, le-au dus pe furiş sus în munte, la o mănăstire. Oroarea a luat sfârşit înspre 29 August, când Biserica prăznuieşte Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Cu mici erori, acesta pare a fi adevăratul film al evenimentului, o mărturie documentată care probabil continuă să existe în arhivele secrete ale familiilor domnitorilor fanarioţi şi ale diplomaţiei europene.

*

Foarte pe scurt, bicefalia bizantină este o tainică coabitare duhovnicească care susţine extensia dogmei teologice a divino-umanităţii Hristosului Întrupat asupra rânduielii statului creştin şi a principalelor sale puteri – Imperiul, în comuniune euharistică cu Biserica, conduce simfonic teocraţia bizantină. Prin urmare şi important de reţinut este faptul că bicefalia bizantină nu reprezintă un concept administrativ, un produs mental, ci soluţia văzută şi viabil exprimată a unei taine. În comparaţie, Mega Ideea fanariotă, care s-a aflat la originea invaziei colonizatoare a domnitorilor fanarioţi, este o construcţie pur mentală, susţinută ocult şi propagată subteran, făcută să nască un fel de cal troian exact în inima stăpânirii otomane, capabil s-o pună în criză treptat şi s-o distrugă din interior. Potrivit aceleiaşi ,,idei măreţe”, Ţările Române urmau să fie puţin câte puţin asimilate şi adăugate pe nesimţite unei utopice Grecii Mari, folosind mecanismele lipsei de scrupule şi ale perversiunii corupte./4  Fără să fi fost mioapă şi să nu fi observat panelenismul subversiv al grecilor fanarioţi, Poarta nu se putea dispensa totuşi de talentul lor inegalabil de a spolia extrem de eficient neamurile aflate sub suzeranitatea turcilor.
Dacă subiectul scrierii Principesei este Constantin Brâncoveanu – versantul împărătesc al bicefaliei – autoarea ignoră complet celălalt versant şi nu pomeneşte de prezenţa niciunei înalte feţe bisericeşti alături de domnitor în timpul calvarului, iar relatarea lui Del Chiaro rezervă Mitropolitului Antim şi teribilului său martiriu doar  câteva propoziţii succinte. Antim Ivireanu, Mitropolit al Unguro-Vlahiei la momentul mazilirii Domnitorului, era un georgian din Iviria, luat rob de turci şi adus la Constantinopol, ulterior intrat în slujba Bisericii Ecumenice şi care ajunge să fie remarcat de Brâncoveanu, preluat de Domnitor şi adus la Bucureşti. Multiplu şi extrem de înzestrat, vocaţia ascunsă şi specială a georgianului pare să fi fost aceea de neîmblânzit adversar al Înaltei Porţi care îl smulsese de lângă ai săi. Forma organizată a acestei dizidenţe, de motor al bizantinităţii bicefaliei brâncoveneşti şi de susţinător al tuturor tacticilor Domnitorului menite a ţine activă o baricadă creştină aptă să blocheze urzeala satanică a turco-fanarioţilor, s-ar putea presupune că nu i-a fost străină. Domnitorul este cel care l-a zărit, cel care l-a selecţionat şi cel care l-a pregătit pe georgian ca viitor înalt cleric,ca partener, mai degrabă subînţeles, de bicefalie.

4. vezi Radu Baltazar, ,,Agonia morală la români” /CURENTUL, nr.6007, ediţia muncheneză.

 

Amândoi vor ţine piept ideologiilor politice oculte şi clinicei lăcomii a aceleiaşi Înalte Porţi, unuia revenindu-i în mod predilect misiunea ridicării  de biserici şi mănăstiri, iar celuilalt răspândirea Cuvîntului lui Dumnezeu în limbile popoarelor ortodoxe din Asia Mică şi Europa de Est, dar majoritar în limba română, prin tipărituri bisericeşti şi export de tipografii misionare, obiective absolut necesare dezvoltării credinţei învăţate.

Tandemul a fost discret, greu de reperat şi eficient mai bine de 10 ani, din cei 26 de ani de domnie brâncovenească. Merită observat că pătrunderea Ideii fanariote şi a panelenismul iluminist al domnitorilor de aceeaşi stirpe a violat spiritualitatea spaţiului românesc, plantând, în numele binecunoscutului poncif al alinierii la civilizaţia europeană, stileme identitare străine ţării şi declanşând presiunile unui cosmopolitism extravagant, din care avea să se nască treptat mentalitatea liberei cugetări, proprie intelectualităţii băştinaşe. Că este aşa o dovedeşte faptul că aceasta se grăbeşte întotdeauna să remarce importantul ,,aport cultural al grecilor educaţi la filozofia apuseană”, în schimb nu se grăbeşte la fel şi cu acelaşi entuziasm să evidenţieze calitatea excepţională, bunăoară, a Didahiilor lui Ivireanu, splendida lor limbă românească sau a celorlalte monumentale opere de teologie sistematică sau practică, restituite magistral în limba ţării gazdă.

Desigur, Mitropolitul a fost şi ţinta uneltirilor (1712 ),  dar a şi uneltit, prin cărţi, traduceri şi relaţii duhovniceşti acoperite, menţinerea la distanţă a Islamului, ca şi a formelor ,,culturalizării” nerăbdătoare şi artificial instalate ! Fanarioţilor Mavrocordaţi le-a revenit mişelia de a-l demite, Bisericii Ecumenice – aceea de a-l caterisi şi de a-l condamna ,,ca vieţaş” la Sfânta Mănăstire Sinai, iar turcilor – satisfacţia imensă de a-l fi ucis pe drum, de a-i fi tăiat trupul în bucăţi, iar pe acestea de a le fi aruncat într-un râu. Plasate doar la doi ani distanţă una de alta şi deopotrivă atroce, execuţiile lor reprezintă dovada mută a sancţionării afinităţii lor secrete, dar mai ales a reprimării sfinţeniei fiecăruia; teama de a nu produce moaşte, care să înteţească prestigiul martiriului creştinşi sporirea puterii lor peste moarte, i-a determinat pe călăi să-i lase pe amândoi fără mormânt. În mod evident, odată ruptă de mucenicia Ivireanului, mucenicia Brâncoveanului se abstrage oricărei hermeneutici corecte.

*

Cu prilejul omagierii ultimei lucrări tipărite a Mitropolitului Mucenic, mi s-a părut important să subliniez eficienţa procedurii contextualizării, pentru decriptarea şi proslăvirea unei persoane sau a unei opere. Părintele Patriarh Daniel, de faţă la Sfânta Mănăstire Antim, mi-a dat curaj, arătând că este absolut insuficientă şi oarecum idolatră lauda valorii solitare a unei opere sau persoane şi a recomandat contextualizarea ca fiind extrem de utilă penetraţiei culturii bisericeşti. Contextualizarea bicefaliei brâncoveneşti atrage o nedumerire : BIZANŢ (fanariot) după care BIZANŢ? După cel de dinainte de 1054 şi de separarea celor două Biserici sau Bizanţul de după ruptură, cel cucerit de Sultanul Mahomed în 1453 ? Fiindcă, istoric, cele două Bizanţuri sunt departe de a fi aceleaşi…
Graţie bicefaliei statului bizantin precum şi ecumenicităţii manifeste a Pentarhiei Apostolice Bizantine, Bizanţul anilor 600, cel de dinaintea rupturii săvârşită de Biserica Occidentală, afirmă o uimitoare omogenitate eclezială şi un geniu instituţional şi statal inexpugnabile; totuşi, acestea se vor clătina odată cu desprinderea latinilor. Amputată mortal, bicefalia a continuat în virtutea inerţiei, pierzând cu vremea complect aplombul ecumenic, ajungând la cheremul moravurilor greceşti amestecate. Giubeaua, narghileaua, caftanul, işlicul, laolaltă cu filozofia şi habitusurile iluminaţilor occidentali reprezintă definiţia tipologiei fanariote. Faţă de acest statut corcit şi provincial, bicefalia bizantină este nativ universală, are fundament durabil şi putere de a face faţă lumii. Garantul dăinuirii ei este Logosul Întrupat.
Doar El poate ţine laolaltă diversitatea neamurilor europene sau chiar pe cele planetareşi divergenţele lor ameţitoare. Aceste popoare europene cu personalităţi accentuate nu pot fi una prin simpla putere a unei biete paradigme multiculturale, ca Renaşterea.

Specific bicefaliei bizantine – o demonstrează patrimoniile ei – este de a fi peste tot iconică, de aceea are ,,pas dublu”/5, deopotrivă pământesc şi mai presus de ceruri. Într-un cuvânt, nu este o instituţie statală utopică, menită să moară de la sine, cum a pierit statul comunist înghiţit de propria sa ficţiune. După ruptura din 1054 şi cea definitivă din Duecento, bicefalia bizantină a fost în mod deliberat ţinta hegemoniei Bisericii Catolice Occidentale. Îndrituit se spune despre cruciaţi că ei ar fi cucerit de fapt Bizanţul, deoarece armatelor otomane nu le-a rămas decât să-l ocupe prin trădare!

Însă deja încă din 1453, bicefalia bizantină reprezenta deja un hibrid bizar, un fel de ecumenicitate confesionalistă! Istoria demonstrează că taina acestei instituţii se sufocă în regim confesional şi devine vulnerabilă. O confirmă şi Bizanţul cucerit de turci, prea binecunoscut bazileului gotic Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi relatat exploziv de bazileul moldav Petru Rareş, precum şi tragica suprimare a ,,localei” bicefalii brâncoveneşti, doar la prima vedere  erodată mortal, exclusiv de ideologiile iluministe fanariote şi de luptele pentru putere purtate de familiile boiereşti, asociate puterii castratoare a suzeranităţii turceşti.

Rolul decisiv în deconstrucţia regimului bizantin brâncovenesc l-a avut totuşi Apusul, marele absent al bicefaliei bizantine, căutat cu fervoare şi cu destule compromisuri utile încă de pe vremea bazileilor gotici

5. sintagma aparţine lui Walter Rathenau, ,,Mecanica spiritului”, folosită de Radu Baltazar ca motto al lucrării sale ,,Agonia morală la români”

moldoveni, a căror conştiinţă politică aliniată bicefaliei bizantine clasice, a fost prima care a căutat prin toate mijloacele, refacerea întregului statal şi eclezial.

*

 

Surprizele care răsplătesc aplicarea contextualizării descoperă bicefaliile Muşatinilor ca posibile modele autoritare şi predilecte ale bicefaliei brâncoveneşti, ale elanului redresării ecumenicităţii creştinismului bizantin al secolului al XVII-lea. Aceeaşi tensiune ecumenică poate fi recunoscută peste tot în acţiunile de recâştigare a partenerului latin, desfăşurate intensiv de Brâncoveanu şi de Ivireanu, în buna tradiţie a aceloraşi bazilei moldavi. Cercetătorii au reamintit faptul că şi Ștefan, şi Rareş se intitulau împăraţi / bazilei, definiţia de domni pământeni fiind intensiv vehiculată mai ales de ideologiile revoluţionare masonice de la 1848, interesate pe-atunci să opună ,,globalizării” marilor imperii europene, naţiunea, bazată pe ancestralitatea neamurilor. Nu trebuie prea multă perspicacitate şi cultură, pentru a sesiza, bunăoară, că fără să semene direct morfologic şi stilistic, Hurezii, principala ctitorie a bazileului valah Brâncoveanu, s-a dorit perfect înrudită cu anvergura orientării ecumenice a arhitecturii şi a veşmântului iconologic şi iconografic  care caracterizează chivotele gândite de Ștefan cel Mare şi Sfânt şi mirabil plăsmuite în cadrele bicefaliei bazileului Petru Rareş şi a mitropolitului Grigore Roşca, vărul său.

Diplomaţia ecleziologică europeană a lui Ştefan, prodigios continuată de fiul său, a pornit dublu: şi prin punerea între paranteze a rigorilor pravilei şi prin propunerea unei concilieri gotico-bizantine, destinsă canonic în făptura unică şi inconfundabilă a unei noi iconicităţi ecumenice care, odată realizată, ar fi putut servi ca model refacerii unităţii bisericeşti şi stingerii celor şapte puncte care separă cele două Biserici şi, mai general, Orientul de Occident. Acest îndrăzneţ silogism ecumenic, acceptat, de voie de nevoie, de papalitate, a fost curând încălcat şi respins! În numele realizării acestui grandios proiect ecumenic, bizantinitatea gotică a chivotelor muşatine a admis compromisul, tocmai pentru a elimina toate pricinile divergente. La fel, iconografia chivotelor, care cuprinde icoanele tuturor sfinţilor universali şi locali, s-a ferit să adauge pe ziduri tocmai icoana Sfântului Grigore Palama – cea mai importantă personalitate post bizantină – de a cărui teologie erau legate destule reproşuri catolice. Acelaşi elan ecumenic, comun şi lui Brâncoveanu, i-a împins pe bazileii moldoveni să creeze o sinteză stilistică gotic – bizantină de excepţie, dar fără să fi putut atinge talia europeană a bizantinităţii baroce, proprie sintezei brâncoveneşti. Corespondenţa dintre sinteza muşatină şi sinteza brâncovenească este o ilustrare ideală a tainicei ,,asemănări prin neasemuire”.6  Cele două modele stilistice sunt atât de apropiate ,,în Duh şi-n Adevăr”, încât fie cele două bicefalii muşatine anunţă bicefalia de tip brâncovenesc, fie bicefalia Brâncoveanu-Ivireanu s-a întrupat ,, după chipul şi asemănarea” bicefaliei de tip muşatin.
*

În fine, aceeaşi pasiune contextualizantă aduce în sprijinul tezei acestei luări de cuvânt câteva ziceri ale ,,voievodului Petru”, citate de Ivan Peresvetov, un nobil rus trimis de ţarul Ivan cel Groaznic să viziteze dinastiile Europei, ca să afle pe care rânduială de stat merită s-o ia ca model de domnie. După câţiva ani de ,,spionare” ageră, nobilul petrece la întoarcere câteva luni la curtea bazileului gotic Petru Rareş. Întors în Rusia, trimite ţarului un raport de călătorie, prin care-i propune, fără să ezite, să ia ca model de înţelepciune statală zicerile ,,voievodului Petru”. Pentru noi, acestea cuprind informaţii uimitoare privind felul Muşatinilor de a privi istoria Bizanţului contemporan lor precum şi adevătatele lor opinii asupra cauzelor care au dus la Căderea Constantinopolului şi la frângerea axului ecumenic al creştinătăţii. E mai mult ca sigur că aceste opinii aparţineau faimosului său părinte.

Spicuiesc doar câteva dintr-un noian de ,,fanariotisme” avant la lettre, model 1453, descrise de voievodul moldav : ,,Şi aşa zice voievodul Românilor : legea grecească era nedreaptă şi cumpărarea ei era necurată. Negustorul nu putea să stabilească preţul la marfă… Demnitarii în oraşe şi ţinuturi se gândeau cu viclenia lor, şi cu îndemnul diavolului scoteau cu tâlharii din sicrie pe morţii nu de mult îngropaţi şi prădau sicriele sărace. Şi pe acel om mort înjunghiindu-l cu suliţa de vânătoare sau tăindu-l cu sabia şi ungându-l cu sânge, îl aruncau în casa omului bogat şi puneau ca reclamant pe un denunţător care nu-l ştie deloc pe Dumnezeu şi condamnându-l cu judecată nedreaptă, ca să-i jefuiască din curtea lui casa şi bogăţia…Pentru aceasta s-a mâniat DomnulDumnezeu şi cu mânia sa nepotolită a trimis asupra lor (grecilor) robia străinului de neam, a lui Mahomed-Sultanul, împăratul turcesc…Şi Mahomed-Sultanul, bătându-l pe împăratul Constantin şi luând pentru sine împărăţia creştină în ajutor, i-a fost dată (împărăţia) de Dumnezeu pentru păcatele lor (ale grecilor) şi a trufiei, pentru că ei …. nu dădeau drumul la împărat celor ce aveau de făcut plângeri…. Atunci Mahomed-Sultanul, împăratul turcesc străin de neam a cunoscut puterea lui Dumnezeu, a luat Ţarigradul şi a organizat în împărăţia sa judecata dreaptă, pe care o iubeşte Dumnezeu, şi l-a mângâiat pe Dumnezeu cu bucuria inimii şi pentru aceasta Dumnezeu îl ajută să aibe

6. sintagma îi aparţine lui Nichita

multe împărăţii…Împăratul turcesc Mahomed-Sultanul, a introdus în împărăţia sa mare dreptate…Dacă la acea dreptate s-ar fi adăugat şi credinţa creştină, atunci şi îngerii ar fi dănţuit.”/7

E de remarcat ştirea bombă : că Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi fiul său Petru Rareş nu priveau deloc cu nostalgie abrupta surpare a Constantinopolului bizantin. Din alte surse aflăm că însuşi Petru Rareş, care vorbea cursiv germana şi italiana, plănuise o antantă secretă cu Imperiul German de Apus, că în vremea cât a fost izgonit de la domnie, n-a pregetat să ia contact şi să-l viziteze personal pe însuşi Soliman Magnificul, că s-a întreţinut cu Sultanul direct în germană şi că a discutat posibilitatea instituirii unei suzeranităţii speciale în Moldova.

Regretatul Virgil Cândea a făcut o comunicare aproape neluată în seamă. Marele istoric anunţase identificarea unei hărţi privind teritoriile avute în vedere de campaniile islamizante ale otomanilor, în care Ţările Române apar pe hartă, dar sunt notate ca noman’s land-uri, ca zone neutre, scutite de incursiunile Jihadului. Opinia aceluiaşi istoric, asupra acestui statut preferenţial, era că ar fi fost negociat şi obţinut de voievod cu prilejul acelei întâlniri de pomină. Merită spus că Muntenegru a reuşit de asemenea să obţină acelaşi statut ameliorat, cu 50 de ani înainte de prăbuşirea Imperiului Otoman.

Prin urmare, în vremea lui Brâncoveanu, spaţiul valahca şi spaţiul moldav se bucurau de suzeranitatea Înaltei Porţi, ca teritorii şi împărăţii ,,tributare şi supuse”. Altfel spus, ca ţări care plătesc tribut, fiind însă sub înalta protecţie a Porţii Otomane. Aşa cum conveniseră altădată ,,voievodul Petru” şi Soliman Magnificul. Pare-se că turcii s-au ţinut de cuvânt !
*
Acelaşi nărav al contextualizării mă împinge să articulez ,,cazul Brâncoveanu”, cu o caracteristică a ctitoriilor domnitorului, pe cât de locvace, pe atât de importantă pentru stabilirea orientării bizantine / ecumenice a bicefaliei brâncoveneşti. Să observăm că pronaosurile contemporane bicefaliei domnitoare sunt pline ochi de persoane venerabile şi de cortegii nobiliare, zugrăvite intensiv pe zeci de metri pătraţi de ziduri. Şi nu doar Hurezii, perla Munteniei şi omoloaga valahă a Voroneţului moldav, ci toate ctitoriile domnitorilor şi marilor slujbaşi feudali ai domniei. Iar când puzderia de familii, defilând solemn, înţepenite, cu odraslele lor, înţepenite şi ele, toţi îmbrăcaţi cu fast pitoresc, după încântătoarea moda semifanariotă a vremii, sunt reproduse de retina performeră a lui Pârvu Mutu, epoca întreagă coboară de pe ziduri şi îşi exclamă printre
7.,,Manual de domnie al ţarilor ruşi sau Jalba lui Ivan Peresvetov”, pag. 47-53 / traducere din slavonă de Ştefan Ciobanu / introducere de Sorin Dumitrescu / ANASTASIA, 2004, Bucureşti.

credincioşi legitimitatea şi dreptul de a fi pe zid şi în memoria Bisericii.

Un detaliu important şi tare ca un argument: pictura votivă brâncovenească e mai puţin iconică decât cea muşatină. De fapt, nu are corespondent în arta bizantină de la descălecarea ei şi până astăzi, fiindcă şi-n perioada de glorie a Împăraţilor Constantin sau Justinian bicefalia este cea care pledează vizual în  imaginea votivă a familiei imperiale, în mozaicurile de la Ravenna, Justinian fiind în mod deliberat juxtapus episcopului Maximian. Cortegiile bizantinităţii clasice, imperiale, sunt bicefale, în schimb cele brâncoveneşti, din vremuri amestecate, sunt obligat porfirogenetice, fiind concepute mai ales pentru a impune şi a garanta vizual legitimitatea familiei domnitoare.
Binecunoscutului tropar al Sfântului Andrei Criteanu i s-a dat puterea de a dubla imnic definiţia Crezului : ,,ca din porfiră s-a ţesut, Trupul lui Emanuil, din Tine, Prea Curată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare .” Porfira simbolizează sângeriul placentei Fecioarei, din care Logosul, Fiul lui Dumnezeu, şi-a luat omenitatea. Chiar şi în absenţa dogmei, taina porfirogenezei a fost împământenită bizantin încă din pornire, dar a căpătat definiţie teologică şi a devenit oficială în jurul anilor 900, graţie Împăratului Constantin Porfirogenetul.

Or, simbolizarea teandrică a ipostazei împăratului bizantin n-are cum să nu se întindă şi asupra tainei porfirogenezei, adică a doctrinei divino-umane a Întrupării Logosului, ca Hristos, Dumnezeu deplin şi om deplin ,,de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”. Prin porfirogeneza lui Hristos, sângele vărsat de Sfinţii Martiri Brâncoveni este simbolic înrudit cu sângele placentei din care s-a hrănit omenitatea Hristosului Întrupat şi, implicit, cu tainicul Trup şi Sânge euharistic al Domnului, din care se hrăneşte Biserica. Sunt cauzele profunde care dau putere redemptorie ororii jertfelnice. Numai inflaţia de pietism religios şi ştergerea dimensiunii eclesiale a credinţei a putut proslăvi misterul acestui martiriu fără egal în istoria României, prin evlavia de lemn a actualei imagini a martiriului Brâncovenilor, ce se doreşte iconică ! Cei şase mucenici apar bogat încăftăniţi, ca într-un tabloid fanariot, pozând votiv şi ţanţoş dinaintea sinaxei creştine.

Cred că adevărata icoană a acestei mucenicii istorice şi izbăvitoare ar trebui să arate Bisericii şi întregii lumi modelul monolitului creştin gata de jertfă – pe cei şase, în cămăşi albe şi lungi muceniceşti, ţinându-şi fiecare în braţe propriul cap tăiat şi cu câte o coroană martirică plutind deasupra icoanei fiecărui cap înviat. Desigur că feţele lor vor trebui să semene feţelor purtate în această lume, dar numai atât cât cere iconomia icoanei feţei înviate. Jerfindu-se pentru a nu rata Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare din cei şase decapitaţi şi-a adăugat pe loc staturii sale micşorată cu un cap, dumnezeiescul cot făgăduit de Domnul. Acest cot adăugat trebuie să-l arate icoana muceniciei lor teribile. (Matei, 6,27 / 6,33).
Am lăsat la urmă, poate cea mai miraculoasă probă a eficienţei mântuitoare şi instantanee a acestui model maximal de jertfă creştină, aşa cum fusese împlinită la 1453 de Împăratul bizantin Constantin al XI-lea şi de ,,premierul” său, Notaras, cu întreaga sa familie : prietenia înfiripată, la puţin timp, între Sultanul Mahomed Cuceritorul şi Ghenadi Schollaris, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, urmată de convertirea discretă la creştinism a însuşi Cuceritorului Bizanţului. Acesta a fost găsit în mormânt cu o cruce pe piept!
La Căderea Constantinopolului, Împăratul bizantin Constantin al XI-lea pierise în lupta cu turcii. După 250 de ani, dinastia duhovnicească a Constantinilor avea să se încheie simbolic prin mucenicia europeană a bazileului valah Constantin al XII-lea…
Sorin Dumitrescu,

discurs ţinut la Biserica Mavrogheni,
din Bucureşti, marţi, 18.03.2014,
cu prilejulîmplinirii a 300 de ani
de la Sfânta Mucenicie a lui
Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi
Constantin, Radu Ştefan şi Matei şi a
vistiernicului Ianache Văcărescu.