ApproveSpamDelete
Minoritari antiromâni, Mișcarea Legionară și completarea Ordonanței 31/2002
No issue detected

Calin Kasper 2 hours ago
.
Cea mai gravă crimă politică din România?

Dacă intraţi pe Google şi cautaţi „Prefectul Constantin Manciu”, o să constataţi că nici azi nu s-au lămurit ziariştii noştri cum e cu acest caz: în 22.02.2013, Cezar Pădurariu titra în Adevărul: „Asasinarea prefectului Poliţiei de către Corneliu Zelea Codreanu”. Apoi, continuă aşa: „Pe 25 octombrie 1924 a avut loc la Iaşi cea mai gravă crimă politică înregistrată în România de la asasinarea, în 1862, a primului ministru Barbu Catargiu şi până atunci.” Cu alte cuvinte, pentru acest mare cunoscător al istoriei patriei, uciderea ţăranilor răsculaţi din ordinul guvernului, la 1907, dar şi atentatul de la sediul parlamentului din 8 decembrie 1920, pus la cale de către trei jidani comunişti, Max Goldstein, Leon Lichtbalu şi Saul Osias, soldat cu trei victime: Demetriu Radu, episcopul unit al Oradiei, Dimitrie Greceanu, ministrul justiţiei şi senatorul Spirea Gheorghiu, nu sunt grave crime politice, demne de băgat măcar în seamă. În schimb, ne prezintă un caz de legitimă apărare drept crimă politică. Să fie doar prostia de vină? Să facem o analiză a acestui caz, pe cât posibil obiectiv.
În lucrarea sa „Pentru Legionari”, o autobiografie scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, presărată cu gânduri şi reflexii proprii, ( o lectură obligatorie pentru toţi românii, descărcabilă gratuit de pe internet), povesteşte de la începutul începutului conflictul cu prefectul Manciu, trimis de guvern la Iaşi cu misiunea expresă de a distruge prin orice mijloace mişcarea studenţească cu inflexiuni naţionaliste, al cărui conducător era Corneliu Codreanu.
Manciu, care avea puteri absolute date de la guvern, nu avea nici un fel de reţineri în a îndeplini ordinul guvernamental şi nici de a refuza sinagoga ieşeană, care dorea acelaşi lucru ca şi guvernul, corupându-l pe Manciu prin faptul că evreii din Iaşi i-au fost pus un automobil nou nouţ la dispoziţie. Sigur că în aceste condiţii Manciu n-a mai respectat nicio lege, arestând şi maltratând elevii şi studenţii care cultivau legume într-o grădină a doamnei Ghica, cât şi pe voluntarii care făceau cărămizi la Ungheni pentru viitorul Cămin cultural creştin.
Studentul Comârzan l-a dat însă în judecată pe Manciu pentru abuz în serviciu şi încălcarea gravă a legii, iar Codreanu s-a angajat ca avocat fără remuneraţie, ca să-l apere pe acel student curajos. Inculpatul Manciu a venit la tribunal înarmat şi cu 20 de jandarmi dupa el, cu gândul de a-l aresta pe Codreanu după încheierea şedinţei. În momentul în care Codreanu a ieşit din clădirea tribunalului, Manciu a început să-l injure şi să-l lovească, dând ordin ca să fie arestat. Comisarul Clos, cu un pistol în mână, s-a repezit să execute ordinul. Codreanu a scos atunci un revolver şi l-a împuşcat pe Manciu, care a murit, iar pe Clos şi pe Huţanu doar i-a rănit.
Instanţa de judecată, convingându-se că a fost în legitimă apărare, avea să-l considere nevinovat şi să-l achite pe Codreanu. A fost această sentinţă greşită, aşa acum caută să ne convingă ziaristul de la Adevărul, sau omul bate câmpii?
În luna iunie 2017 a apărut în editura „Orizonturi” o carte de Yolanda Eminescu intitulată „Mari procese din istoria justiţiei”. Am crezut că doamna Yolanda nu va rata ocazia de a prezenta şi procesul Căpitanului, dar m-am înşelat. Dânsa s-a ocupat de procesele Socolescu, Cristescu, Nicolae Petropol şi al Arabelei Armăşescu. Probabil că subiectul Codreanu a fost ocolit cu bună ştiinţă, fiindcă prezentarea în aceeaşi lucrare a acestui proces, împreună cu cel al inginerului Cristescu, nu era political correct.
Procesul inginerului Cristescu a avut loc în anul 1922, deci cu doi ani mai înainte de procesul lui Codreanu, dar în aceeaşi perioadă de timp, ceea ce înseamnă că legile şi obiceiurile juridice erau aceleaşi. Inginerul Cristescu înfiinţase o societate de exploatare minieră, care a adus la început beneficii. Apoi, datorită unor escrocherii, situatia financiară a societăţii s-a înrăutăţit, ajungând aproape la faliment. La 14 septembrie 1922, la şedinţa consiliului de administraţie al socetăţii, preşedintele consiliului prezintă situaţia financiară dezastruoasă a companiei. Inginerul Ion Cristescu ia imediat cuvântul şi acuză pe preşedintele Antonescu că a închis ochii la fraudele comise de fraţii Mihăiescu. Emil Antonescu ripostează violent, făcându-l pe Cristescu escroc şi canalie. Atunci Cristescu scoate un revolver din geantă şi-l împuşcă pe Antonescu. Apoi se repede la unul din cei doi Mihăiescu, care fuge disperat pe scări. Cristescu trage asupra lui, dar îl nimereşte pe Alexandru Georgescu. În stradă îl ajunge pe Mihăiescu şi-l împuşcă şi pe el. Întâmplarea face ca toate cele trei victime să scape cu viaţă. În urma procesului, inginerul Cristescu este declarat nevinovat.
Să facem o comparaţie între cele două cazuri. Cristescu vine la şedinţă cu un pistol la el, ca şi Codreanu. Cristescu scoate pistolul şi trage, deşi nici unul dintre cei de faţă, nu l-a lovit, aşa cum făcuse Manciu cu Codreanu, şi nici nu îndreptase asupra lui un pistol, aşa cum făcuse comisarul Clos în clipa în care Codreanu a ripostat, apărându-se. Analizând circumstanţele acestor două cazuri, observăm că dacă inginerul Cristescu a fost achitat, deşi nu fusese în legitimă apărare, cu atât mai mult era necesară o achitare în cazul Codreanu. Spre cinstea lor, juraţii tribunalului din Turnu Severin au dat sentinţa corectă, cu toate stăruinţele guvernului, care voia cu tot dinadinsul o condamnare.
Referitor la cazul Cristescu, doamna Yolanda scrie la începutul capitolului respectiv că „o cât de sumară investigare a documentelor care oglindesc viaţa juridică din ţara noastră după primul război mondial, îngăduie să se descopere puternicul simţ de dreptate al poporului.” Are mare dreptate doamna Yolanda, pentru că, după achitarea lui Codreanu, au fost manifestaţii uriaşe, mii de oameni exprimându-şi bucuria la aflarea sentinţei tribunalului: la Turnu Severin, Craiova, Slatina, Piteşti. La Bucureşti, 50.000 de oameni au umplut piaţa Gării de Nord… La Focşani, norodul a aşteptat 12 ore ca să-l primească pe Codreanu ca pe un erou. La Iaşi, tot aşa, dacă nu şi mai şi… Deci, dacă simţul de dreptate al poporului s-a manifestat în procesul Cristescu prin aplauze nesfârşite în sala de judecată imediat după darea sentinţei, cu atât mai ascuţit a fost simţul de dreptate al poporului, când pe tot traseul trenului care-l aducea pe Codreanu la Iaşi, zeci de mii de oameni i-au ieşit în întâmpinare cu flori şi în costume naţionale, în timp ce bătrânii cu plete albe plângeau.
Doamna Yolanda mai are încă odată dreptate atunci când spune că în procesul Cristescu, „opinia publică s-a situat de partea acuzatului…De altfel, aproape fără excepţie, nu se vorbea despre crimă sau tentativă de crimă de la „Tehnica minieră”, ci de drama de la această societate.”
Cu atât mai mult s-ar fi potrivit aceste cuvinte procesului lui Corneliu Zelea Codreanu, dacă doamna Yolanda ar fi îndrăznit să atace un astfel de subiect delicat. Ori tocmai această potrivire putea s-o sperie şi s-o facă să lipsească cartea pe care a scris-o de un proces mult mai mare şi mai faimos, decât cele minore de care s-a ocupat, zic eu, cu mare competenţă.