1

A fost odata…..
Când ne durea în cot (!) de comunism pentru că eram prea ocupaţi să ne trăim
tinereţea…..
Aparea un ziar de seară: “Informaţia Bucureştiului”, cu mai puţină ideologie şi mai
multe ştiri utilitare şi de interes public. De la mijlocul anilor ’50 apărea cotidianul
“Munca”. Acesta nu era decât localizarea ziarului sovietic “Trud”, tot aşa cum
“Gazeta literară” din 1954 era “Literaturnaia gazeta” românească. La fel şi
“Muncitorul sanitar” ori “Gazeta învăţământului”, săptămânalele unor categorii
profesionale.
Radio România se transformase în Radio Bucureşti şi avea până în 1960 un singur
program pe unde lungi şi medii. Aparatele de radio vândute în magazine nu erau
dotate şi cu frecvenţe scurte, pentru ca lumea să nu poată asculta “Vocea Americii”
sau “Europa liberă” – “ziarul vorbit al românilor de pretutindeni”, cum se intitula
2
până în 1963, BBC-ul, sau scurtele programe radiofonice în limba română difuzate la
Paris, Atena sau Vatican. Radio Bucureşti îşi încheia programul, început la 5
dimineaţa, la miezul nopţii. A apărut apoi şi un Bucureşti 2, emiţând din zori până la
prânz, emisiunile acestuia prelungindu-se apoi gradat, câte două ore în plus.
Din 1957, exista Televiziunea Română, mai întâi cu programe experimentale, iar apoi
regulate. Televiziunea se înfiinţase în România la numai doi ani după aceea din
Italia. Faţă de presa meschină, anostă, marcată de o demagogie ridicolă sau agresivă,
Televiziunea, deşi în alb-negru, a adus în România o undă de varietate şi destindere.
În 1959, când s-au sărbătorit 500 de ani de la întemeierea Bucureştilor, s-au alcătuit
programe aparte, lansându-se cântece precum “Badea neichii Bucureşti”, compus de
Ion Vasilescu şi Gherase Dendrino şi interpretat de Maria Tănase, sau “Frumos eşti,
Bucureşti!”. Apăreau în programele de divertisment, toate “live”, realizate în condiţii
tehnice modeste, dar foarte reuşite, solistele şi soliştii în vogă de la răscrucea
deceniilor 6 şi 7: Dorina Drăghici, Aida Moga, sora ei, Lavinia Slăveanu, Mara Ianoli,
Gigi Marga, Alin Noreanu, Nicolae Niţescu, Wili Donea, George Bunea, Dorel
3
Livianu. Într-o emisiune muzicală, a debutat, în 1959, la vârsta de 16 ani, Margareta
Pâslaru. În acelaşi an, Televiziunea n-a ezitat să transmită un program de la barul
“Continental”, situat în subsolul unui bloc interbelic de lângă Biserica Rusă, prăbuşit
la cutremurul din 4 martie 1977.
Tot în 1959-1960, Televiziunea difuza numere de revistă, cuplete, scheciuri,
interpretate de cel mai mare comic al vremii, Mircea Crişan, de duetul Horia
Şerbănescu – Radu Zaharescu, sau de Vasile Tomazian, un actor foarte popular, care
îl imita pe Vico Toriani, unul din puţinii cântăreţi străini sosiţi atunci în turneu la
Bucureşti, sau povestea dialoguri conjugale purtate cu Florica, nevastă-sa.

Din 1961, aproape seară de seară, după telejurnalul de la ora 19, existau, timp de o
jumătate de oră, excelente emisiuni pentru copii, al căror protagonist era Aşchiuţă,
un Pinocchio local, mânuit de un păpuşar excelent, Iustin Grad. Realizatoarea
emisiunii, Daniela Anencov, devenise extrem de populară, la paritate cu Cleo Stiber,
crainica frumoasă, cultivată şi poliglotă a Televiziunii… Popularitate dobândiseră,
datorită rolurilor interpretate în seriale pentru copii, actorii Tudorel Popa
(Profesorul Paganel) şi Dem Savu (Căpitanul Val-Vârtej -foto). Un eveniment era
prezenţa Mariei Tănase în programele de muzică populară, în mijlocul unui taraf
(ultima a avut loc în 1962) ca şi aceea a Ioanei Radu, care interpreta romanţe.
În 1964, scriitorul Ion Marin Sadoveanu prezenta săptămânal ciclul “Din istoria
universală a teatrului”, ilustrat cu secvenţe interpretate de actori. Aşezat în spatele
unui birou masiv, pe un scaun cu dimensiuni de jilţ, conferenţiarul vorbea liber,
îmbrăcat elegant, cu batistă albă la buzunar, răsucind între degete capacul unui
stilou Pelikan cu peniţă de aur… Moartea scriitorului, survenită în acelaşi an 1964, a
dus la întreruperea acelui serial elevat. În acelaşi an, o montare a unei piese,
întreprinsă cu mijloacele teatrului de televiziune – „Pana de automobil” de Friedrich
4
Durrenmat, consacra un tânăr şi strălucit actor în rolul protagonistului, pe nume
Mircea Albulescu.
Dacă un crainic radio a pronunţat inversat în acei ani titlul operei lui Mozart “Cosi
fan tutte”, de o manieră pe care nu o suportă hârtia, un crainic de televiziune a fost
aspru admonestat pentru o ştire citită pe post: “Tovarăşul Gheorghe Cioară s-a
întors de la Moscova pe calea aerului”.
Teatrul de revistă, cu o mare tradiţie în România, cu nivelul înalt la care îl ridicase
Constantin Tănase, a adus multă culoare şi mult haz în vremurile de-acum 45-50 de
ani. Existau în Bucureşti două săli încăpătoare ale aceluiaşi teatru, care primiseră
numele marelui comic, o gradină de vară, “Boema”, datând din 1928, pe Strada
Theodor Aman, o alta se afla la limita Cişmigiului, pe un spaţiu năpădit astăzi de
brusturi, buruieni şi oţetari, de pe fosta Intrare Brezoianu, rebotezată Rigas, şi se
mai montau uneori spectacole de revistă pe scena Teatrului de vară din Herăstrău
sau în fostul parc Carol, rebotezat “Parcul Libertăţii”.
Cel mai mare actor al genului era Mircea Crişan. Până în ziua de azi oamenii mai în
vârstă îşi amintesc de “Castravetele” lui, de “Un foc în noapte, un foc în sobă; ardete-ar
focul!”, de legenda potrivit căreia, cu prilejul unei vizite a lui Hruşciov în
Romania, Gheorghiu-Dej l-a adus pe Mircea Crişan să-i distreze, chemând şi un
translator. Mircea Crişan a mieunat ca pisica, a lătrat precum câinele, a imitat leul,
tigrul şi alte animale, iar la sfârşit i s-a adresat translatorului: “Acum, tradu!”. Dintr-
5
un turneu la Paris, actorul s-a întors cu un Chevrolet – clasicul model 1957 – pe care
n-a ezitat să-l pomenească pe scenă: “Ce nu face omul pentru o bucată de
Chevrolet?”
Notoriu de dinainte de război, de când jucase în filmul “Bing-bang” şi de când făcea
tandem cu Vasile Vasilache, era N. Stroe (Alo! Aici e Stroe/Şi roagă să-i daţi voie/O
clipă să vă-nveselească). În spectacolul “Vitamina M – Muzica”, montat în 1961 în
clădirea de peste drum de Academie a Teatrului “C. Tănase”, fost sediu al Legaţiei
Germaniei, într-un dialog imaginar, Stroe i se adresa unei cucoane: “Aţi fost la
Domnul Puntilla?… – Nu ţi-e ruşine, domnule?! Eu sunt femeie serioasă”. “Domnul
Puntilla” era o piesă de Bertolt Brecht, jucată pe atunci de un teatru bucureştean.
Trei ani mai târziu, pe scena Teatrului de Comedie se monta “Rinocerii” de Eugen
Ionescu, rolul lui Beranger, protagonistul, fiind interpretat de Radu Beligan, iar pe
scena Teatrului Mic se juca “Lecţia de engleză” a aceluiaşi dramaturg, sub titlul de
“Cântăreaţa cheală”.
Din 1963, cuvântul România şi derivatele sale se scriau iarăşi cu “â”. Vreme de un
deceniu, consecinţă a reformei ortografice din 1953, privilegiul acestei grafii îl
deţinuseră doar vagoanele româneşti de cale ferată de pe traseele internaţionale şi
tricourile sportivilor români care luau parte la competiţii desfăşurate în străinătate.
În acelaşi an, în luna noiembrie, Televiziunea înceta să mai transmită parada
militară de la Moscova, din ziua de 7, dar relua în direct, integral, ceremonia
înmormântării preşedintelui SUA, John F. Kennedy, asasinat la Dallas. De-acum,
Radiodifuziunea Română, în afară de Alexandru Stark, corespondent la Moscova,
avea un trimis permanent la Washington şi corespondenţi la Paris şi la Roma: pe
Georges Dascăl şi Angelo Chiari. Un magazin cultural foarte citit devenise revista
“Contemporanul”, condusă la mijlocul anilor ’50 de George Ivaşcu şi avându-l
colaborator permanent pe G. Călinescu (“Cronica optimistului”). În 1963-’64,
“Contemporanul” nu mai era foaia proletcultistă înfiinţată în 1948, unde oficiau cei
mai abjecţi ideologi şi culturnici ai noului regim. Aici îşi începe Nicolae Manolescu
lunga şi strălucita carieră de cronicar literar. O rubrică foarte apreciată era aceea
susţinută de un publicist, Mihai Popescu, economist la Camera de Comerţ, care
dezbătea cu vervă subiecte interesante şi incitante. De pildă: se cuvine sau nu ca un
bărbat şi o femeie, ambii căsătoriţi, însă nu unul cu celalalt, să intre într-un
restaurant şi să ia masa împreună?…
Carmen Silva se chema, de fapt, Vasile Roaită (după numele unui aşa-zis ilegalist,
dovedit ulterior colaborator al Siguranţei). La finele deceniului cinci, era o staţiune
prăpădită, frecventată masiv de sindicalişti. Trăgeam la “fina”, la pensiune. Fina –
gazda noastră, pe atunci văduvă, fusese cununată de bunică-mea prin anii ’30. Îi
arăta un respect ieşit din comun şi i se adresa cu apelativul “năşico”. Casa modestă
avea 2-3 camere cu dependinţe rudimentare. Pe timpul verii, familia amfitrioanei, cu
mic, cu mare, se muta în nişte barăci ridicate în curte. Atmosfera generală era
ponosită, vag insalubră, dar veselă. Mă hârjoneam cu copiii localnicilor. Ei mă
6
gratulau cu “vilegiaturistule”, iar eu le ziceam “băştinaşilor”. Altminteri, ne
înţelegeam bine. Plaja se afla în apropiere. Era puţin populată şi cam sălbatică. Nauzeai
muzică, defel. Când şi când mai huruia răguşit, agăţat de un stâlp de telegraf,
câte un megafon. Cu greutate puteai recunoaşte ce se transmite. Recepţia deficitară
depindea covârşitor de forţa şi direcţia vântului. La ambianţa sonoră contribuia
zilnic şi un flaşnetar uscăţiv, îmbrăcat într-un tricou marinăresc, cu o maimuţă pe
umăr, care naviga printre cearşafurile risipite la buza mării. Primea monede de 25 de
bani.
Mă distram la Ghiol. Semăna cu un ştrand, unde protagonişti de toate vârstele se
etalau defilând fără complexe în costumul lui Adam sau al Evei (după preferinţa
Făcătorului). Aria destinată fiecărui sex era despărţită, formal, de un gard de uluci
crăpate, cu rolul de a stopa – chipurile – ocheadele şi de a stăvili eventualele porniri
reciproce. Ceea ce nu era cazul, totuşi. Buna dispoziţie era unanimă, iar comunicarea
extinsă şi relaxată. Nu am reperat niciodată ceva obscen sau indecent. Partea într-
7
adevăr scârboasă ţinea de operaţiunea unsului cu noroiul negru, greu mirositor. Şi
aceea de încreţire elefantină a pielii. La întoarcere treceam prin dreptul terasei
“Potcoava”. În miezul zilei se produceau doi lăutari – unul cu vioara, altul cu
acordeonul, ştirbi şi foarte prietenoşi. Repertoriul vocal, susţinut alternativ, se
compunea din cântece de pahar şi voie bună, gen: “M-a făcut mama oltean”, “Ionel,
Ionelule”, “Zaraza” etc. Piesele cu dedicaţie se arvuneau la masă, sub deviza: “cine
lipeşte biştarul, comandă muzica”. Mă număram printre beneficiarii clandestini,
fiindcă trăgeam cu urechea pe la gard. Serile le petreceam la vilă, într-un plictis
debordant. Cam o dată, de două ori, în perioada sejurului, ieşeam la plimbare pe
faleză. Punctul turistic standard de vizitat era vila. Zăboveam apoi pe o bancă în
preajma Cazinoului. Concerta o formaţie “de antren şi dans”. Dizeuza, o vedetă a
momentului, se numea Dorina Drăghici, care făcea bezele şi reverenţe după fiecare
piesă. Avea succes. Programul se prelungea.
Ce regret de pe vremea aceea? Teatrul radiofonic, liceul Mihai Viteazul, Noapte
bună copii, Cine ştie câştigă, ziarul Urzica, revista Secolul XX, covrigi cu sare, Timur
şi băieţii lui, Los Paraguayos în turneu, magnetofonul Tesla, ceaiurile cu lumina
stinsă şi Rolling Stones, şniţel la pachet în drum spre tabără, restaurantele cu
mandatar, Costineşti, număr şi uniformă de liceu, studenţii de la arhitectură pictând
icoane pe geamurile de la “Ion Mincu”, Carpaţi fără filtru, formaţia Mondial, gogoşi
în Piaţa Unirii, Margareta Pâslaru, şedinţele de exmatriculare ale celor care plecau
cu părinţii în Israel sau Germania, balul de la Arhitectură, Liviu Ciulei, Ţiriac şi
Năstase, “Macarale, râd în soare argintii”, au intrat ruşii în Cehoslovacia, unt, făină,
pâine, zahăr şi ulei pe cartelă, ouă roşii, pantaloni supraelastici, cotele apelor
Dunării, “tacâmuri”, babic, ghiudem, nechezol, Vama-Veche, blatul pe tren la Sinaia,
cantonamentele Şcolii Sportive, încălzit apa pe reşou, Tanţa şi Costel, Zizi Şerban,
studenţii din Cuba, repartiţia, Marin Moraru şi Toma Caragiu, ceaun din fontă,
cravată de pionier, nudism la Sf. Gheorghe, halviţă, ciubuc, sirop de 50 de bani,
casată de la “Albina”, profiterol, statuia lui Mihai Viteazul, la coada calului, penare
de lemn, ţigări Mărăşeşti, hârtie albastră de învelit caietele, fier de călcat cu cărbuni
încinşi, tocul cu peniţă, galoşii, butoiul în care se aduna apa de ploaie pentru spălat
părul, pereţii vopsiţi cu rolul, fragii din tren, Moş Gerilă, televiziunea alb-negru,
dopurile din cocean, unt în frunză de brusture, Parcul Circului, creionul chimic,
gutuile puse la copt pe dulap, George Vraca, aşternuturi brodate de mână, căni de
tablă, L.S. Bulandra, plăpumărese, spălătorese, birjari, policlinici cu plată, Babele,
tenisul la Herăstrău, creasta din Piatra Craiului, canotaj, grohotişuri în Apuseni,
sugative, Marina-Marina, şoşoni, foto-minut, caramele, piaţa cu găinile în cuşti de
lemn, Orăşelul Copiilor, Ion Dacian, moda dinţilor de aur, căciuli ruseşti cu urechi,
fâş, cicoare, somiere, Piaţa Palatului, şifoniere cu oglinzi groase de cristal, Grădina
Botanică, parfum de trandafiri bulgăresc, păpuşi din cârpă, parcul de la Şosea,
sifoanele din sticlă colorată, maşina de tocat carne, covata de frământat aluatul,
cazanul de fiert rufe, maşina de cusut cu pedală din fier forjat, pe care scria ‘Singer’,
8
geamuri cu flori de gheaţă, omul de zăpadă cu cărbuni în loc de nasturi, teracota
fierbinte, în faţa prăvăliilor se stropeşte trotuarul cu apă, Cireşarii, bibelouri, statuia
lui Lenin, cobiliţele de care atârnau cofele cu mere murate sau iaurt, savarine,
cişmeaua de pe stradă, borş la borcan, trăsuri, murăturile din beci, soba cu foc din
lemne, prăjiturile de un leu cinzeci, lumina misterioasă a lămpii cu gaz, fotografiile
de familie alb-negru (mătuşi cu pălării, unchi ţepeni, bunici severi) flaşneta din faţa
teatrului, papagalul cu norocul în cioc, Dâmboviţa la Cotroceni, Celentano, defilarea
de 23 August, mici la grătar în Parcul Libertăţii, gara cu zgomote şi miros de
despărţire… pufoaice, bibelouri, figurine, căţei şi căluţi în vitrina din sufragerie,
milieuri, Nivea în cutii plate albastre, Calea Victoriei, closet în fundul curţii, copii
înfăşaţi strâns, Anda Călugăreanu, ţigănci care ghicesc în palmă, ghioc şi cărţi, babe
care leagă şi dezleagă farmece, Ştrandul Studenţesc, scrobeala de rufe, albăstreala de
rufe, bocanci cu blacheuri, cazacă, decolteu encoeur, Librăria Eminescu, Unda veselă
cu Stroe şi Vasilache – Alo, aici e Stroe / şi roagă să-i daţi voie /o clipă să vă-
nveselească /să glumească iar cu voi. Frank Cafea, balene la gulerele cămăşii,
tunsoarea garçon, tuns nemţeşte, coafura paj, coafura Alida Vali, ciorapi tricotaţi,
Căsuţa noastră/ cuibuşor de nebunii/ te aşteaptă ca să vii… Îngheţată pe băţ, telemea
de paişpe, Cico, adidaşi, patricieni, vată pe băţ, stofă pe puncte, loden, Steaua fără
nume, Floarea din grădină, Daniela şi Aşchiuţă, Cine ştie câştigă, filmul Vagabondul
văzut de nu ştiu câte ori, taxiurile Pobeda, ceasurile Pobeda, cremşnituri de la
Casata, Aici Radio Europa Liberă/bună seara, dragi ascultători, Rita Pavone, cravata
de pionier cu colţurile roase, laleleee, laleleeeee; când la trap când la galop, Dorina
Drăghici, Calboreanu, călimara cu cerneală, cinema Scala, Fory Etterle, spoitori,
chimir; miliţia economică, Jean Marais, Raf Valone, Luigi Ionescu, Scânteia
pionierului, Teatrul Ţăndărică, ţigări Naţionale, salicilat, penicilina uleioasă,
festivalul tineretului, lipii… Cavit 9 pentru poftă de mâncare, pronosport, loz-în-plicdai-3-lei-şi
iei nimic, bomboane agricole, fondante, parizer, icre de Manciuria,
cartofi noi, la microfon Noel Bernard, artista poporului Lica Gheorghiu, Alain Delon,
Simon Templar, trening, bascheţi, îmbrăcăminte de la ‘pachet’, inele ghiul, tablouri
cu sirene, Unde ie iluziile mele care le-am avut? My, my, my Delilah, Beatles,
clasificarea muzicii în uşoară, grea şi populară, primele autoserviri, “Dialog la
distanţă”, telefoane cuplate, programul de apă caldă, creioane chimice, ascuţitori
chinezeşti, noile uniforme şcolare, tovarăşa dirigintă, mărţişoare, bragă şi plăcinte
dobrogene, frigider Zil, aparat foto Laika, poze cu dedicaţie, Pif le chien, Paris
Match, Bulă, bancuri cu cutremurul, Carul cu Bere, sticla de bere Rahova, prăjituri
cu nume anti-apetisante (Buturugă, Cartof), blatul studenţesc la teatre, călătorii la
clasa I cu naşul, cursuri de socialism ştiinţific, cartuşul de Kent şi sticla de whisky,
chibriturile care nu se aprindeau, Foişorul de Foc, Noapte bună, copii! sufertaş, baia
comunală, stambă, Marina Voica, pantofi cu talpă de crep sau rafie, pantofi Guban,
geamgii, iaurgii, lăptari, zarzavagii, sacagii, tocilari, săpun Cheia, magiun, Cumpăraţi
curent de la IREB!, Daţi copiilor bomboane!, staţia de radioficare, duşumele de lut,
9
fotbal cu nasturi, bluze de nailon străvezii prin care se vedeau bretelele de la sutien,
pantalonii pescăreşti, de doc sau evazaţi, vase de bucătărie emailate, patefon cu ac,
rufe îngheţate puse iarna afară la uscat, caimac, ierbar, raglan…
Tanţa şi Costel
La începuturile televiziunii, muzica uşoară românească, inclusiv cea televizată, era
dominată de Dorina Drăghici, Gică Petrescu, Luigi Ionescu, Aida Moga, Nicolae
Niţescu, Gigi Marga şi alţii, cunoscuţi din spectacole şi turnee. Televiziunea le
aducea popularitate în plus, dar au trecut destui ani până când numărul de
televizoare a ajuns de ordinul sutelor de mii.
Prima interpretă de muzică uşoară lansată de televiziune a fost Margareta Pâslaru.
La prima prezenţă pe micul ecran, era elevă şi cânta la un club muncitoresc din
cartierul Bucureştii Noi. Lansarea ei la televizor a făcut-o celebră în câteva
săptămâni.
Compozitorii cunoscuţi se înghesuiau să-i ofere melodii. Alături de ea, a început să
apară frecvent în programele televizate Marina Voica, care a devenit şi ea vedetă
datorită televiziunii. Cei care au remarcat-o şi au adus-o la televiziune pe Margareta
au fost Valeriu Lazarov şi Ileana Pop. Ei au fost primii selecţioneri de persoane
capabile să devină mari atracţii ale micului ecran. După plecarea din ţară a lui
Valeriu Lazarov, au devenit generatori de vedete Alexandru Bocăneţ, care se limita la
o echipă restrânsă şi Sorin Grigorescu, cel care a lansat majoritatea cântăreţilor de
muzică uşoară de prim rang ai anilor ‘70-‘80, prin celebra emisiune “Steaua fără
nume”. Ileana Pop, nume mai puţin cunoscut în afara Televiziunii Române, a avut
vocaţia găsirii unor tineri talentaţi, pe care îi aducea la Televiziune. A fost mereu un
secondant al unora din marii realizatori de emisiuni de divertisment. Ileana Pop i-a
atras către televiziune, încă de când erau studenţi, pe Florian Pittiş, pe Mariana
10
Mihuţ şi pe mulţi alţii. Tudor Vornicu, el însuşi om cu talentul rar de a simţi vocaţia
telegenică a unor oameni (i-a invitat frecvent la Televiziune pe prof. Grigore Moisil şi
pe Catinca Ralea) şi-a asociat-o pe Ileana Pop ca realizator la emisiunea duminicală,
sub numele Ileana Vlad. Când a înfiinţat în România prima sa firmă de producţii
televizate, Valeriu Lazarov a numit-o director pe aceeaşi Ileana Pop, deşi aceasta
depăşise, de destulă vreme, vârsta pensionării.
Am amintit că prima crainică a televiziunii a fost Mariana Zaharescu. Era o brunetă
frumoasă, cu o voce şi o dicţie excelente. Fusese crainică la Radio şi s-a adaptat
foarte bine cerinţelor televiziunii. Probabil că noua ei postură a determinat o
reverificare a dosarului de origine socială şi i s-or fi descoperit cine ştie ce hibe. Cert
este că, după numai câteva luni a fost mutată înapoi la Radio şi apoi dată afară. În
locul ei, au fost aduse două fete drăguţe, fără vreo pregătire, dar cu dosare
corespunzătoare, care au fost şcolite cu termen redus de o crainică de la Radio. Se
bâlbâiau frecvent şi erau crispate în faţa camerei. Unul din regizori,parcă David
Esrig, încerca să le determine să-şi mascheze crisparea. Una din soluţiile
recomandate de Esrig era zâmbetul, la ştirile “bune”.
În toamna anului 1957, Grigore Preoteasa, ministrul român de externe de atunci, (a
cărui fiică a fost prima soţie a lui Adrian Năstase) a murit într-un accident de avion,
când se întorcea de la Moscova. În mijlocul ştirii, crainica şi-a adus aminte de
indicaţia regizorului şi a trântit un zâmbet seducător. Tovarăşii de la cadre n-au avut
de ales şi au fost obligaţi să recurgă la crainice profesioniste. Aşa au venit de la Radio
Cleo Stiber şi Georgeta Perlea, care au fost mulţi ani prezenţe simpatizate şi
apreciate de public. Pe atunci, programul începea la 7 seara şi dura două-trei ore.
Când volumul programelor a crescut, a mai fost angajat, în chip de crainic, Florin
Brătescu, o voce remarcabilă şi o prezenţă care fermeca telespectatoarele. Mai târziu
a devenit crainică şi Ioana Măgură, care a fugit ulterior din ţară şi a preferat Europa
Liberă, Televiziunii Române.
Până pe la începutul anilor ’70, pe locul actualului hotel Dorobanţi au existat două
localuri: Mon Jardin şi Poarta Albă. Primul era un restaurant interbelic, cu loji de
pluş şi ring de dans, iar vara cu o gradină faimoasă. La Mon Jardin s-a cântat jazz
chiar şi în anii ’50, când acesta era considerat muzică decadentă. Din formaţia de la
Mon Jardin au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancsi Korosi şi Johnny
Răducanu. A cântat în particular cu această formaţie Yves Montand care în 1956 a
întreprins un turneu răsunător la Bucureşti, întrucât de aproape un deceniu nu mai
veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist.
A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la Mon Jardin,
unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia.
Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul
pentru ideologia roşie. Frecventau în anii ’50 Mon Jardin-ul criticii de artă Petru
Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi
intelectuali.
11
Poarta Albă era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar, unde se consumau bere şi
alcooluri distilate, inclusiv secărică, populara băutură din anii ’50. Într-o seară, a
nimerit acolo şi Maria Tănase. Era iarnă şi un ţăran din apropiere de Bucureşti îşi
priponise căluţul cu care aducea marfă la piaţă la intrarea în local. Maria Tănase a
intervenit pentru ca animalul să fie îngăduit înăuntru, la căldură. Acesta, ascultător,
s-a lăsat jos într-un colţ al cârciumii şi a adormit cu capul sub masa stăpânului.
La Poarta Albă venea autorul versurilor cântecului “Din bucata mea de pâine” (Din
bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/
Câinele mă recunoaşte), care putea fi auzit în bodegile de periferie, şi mai veneau
vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile
pe coli de hârtie şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese.
După o jumătate de oră, poetul făcea din nou turul meselor şi îşi strângea versurile.
Unii muşterii, drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de băut: o halbă de bere, o
tescovină, o sută de rachiu sau de “Adio, mamă!”… Versurile unui poet de cârciumă
puteau suna în felul următor: “Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de
ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an/ Îmi fumez pipa mea sub un castan.”
Pe vremea “dezgheţului”, când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau
goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista Magazin o Cronică gastronomică, iar
Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant Continental de pe Calea Victoriei,
acompaniată de Fărâmiţă Lambru. În pauză, cântăreaţa mergea în bucătăria
localului să fumeze cu sete două-trei ţigări una după alta, împreună cu
instrumentistul, care tocmai îşi instalase telefon şi se furlandisea faţă de personalul
restaurantului, sunând acasă. Într-una din seri, întrebându-şi în receptor nevasta ce
îi gătise, după primirea răspunsului, o îndemna: “Da’ să pui, fă, în tocană şi-o foaie
de dafin… şi pune şi niţel piper.” Plictisită, Maria Tănase îi recomanda între două
fumuri de ţigară: “Spune-i, mă, să pună şi nişte rahat!” Prompt, acordeonistul se
executa: “Doamna Maria zice să pui şi nişte rahat, pentru că vine şi dumneaei la
masă.”
Un alt turneu al unui artist străin care a lăsat urme adânci la Bucureşti, mai ales în
cartierele mărginaşe, a fost cel întreprins în 1958 de actorul şi cântăreţul indian Raj
Kapoor, protagonistul filmului “Articolul 420″. Raj Kapoor a apărut şi la noua
televiziune – care emitea din 1957 – şi a înregistrat un disc la Electrecord cu piesa
“Avaramu” din coloana sonoră a filmului. Pe canavaua acestuia lăutarii au dat la
iveala o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: “Pe
Şoseaua Colentina/ trece Rita cu maşina/ şi golanii după ea/Ca să-i umfle camera.”
În anii 1959-’60-’61 nu era politic să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă
şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, de
250 cm3 şi Jawa cehoslovacă. Mai existau Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar
acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână,
bucureştenii cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre
Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei. La petrecerile date în
12
apartamente particulare, sâmbăta seara, magnetofonul era un simbol de
modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la
patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu sau Mia Braia. După
discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în
excursie la munte, şcolile medii având patefon în dotare.
În fostul local “Modern”, aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi
Sărindar, s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin”, cu specific culinar german,
decorat de către un arhitect din Republica Democrată Germană. La etaj exista un bar
cu taburete înalte, unde berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate
de litru, era servită în sonde.
Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: Capşa devenise
“Bucureşti”, de pildă. Athenée Palace îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe
Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. Hai la atene palace, unde nouă
mult ne place! La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenée Palace venea noua elită
intelectuală fidelă regimului aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două
braserii, mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de graţiile noului regim,
precum poetul Ion Barbu sau Păstorel Teodoreanu. Acesta din urmă, puţin grizat,
într-o seară, ieşind de la Athenée Palace, a scos o bancnotă de 5 lei vrând să i-o dea
portarului – credea el – galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: “Adu-mi, te rog,
un taxi.” Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat,
acesta şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi
un vapor”, a răspuns Păstorel…
În apropiere de Athenée Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti, într-un imobil
prăbuşit la cutremurul din 1977, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj,
Cofetăria Nestor, rebotezată “Victoria”. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii
elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi
pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al hainei. Aici se serveau café-
frapé şi Mazagrin cu pai lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut
italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă. Specialităţile de cofetărie erau
pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară
instaurării comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort şi merengue-glacé,
îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi “langue de chat”, Coupe-Jacques, Krantz,
Joffre, Parfait Maréchal, prăjituri Bibescu, cărora ulterior li s-a spus Tosca,
picromigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La
parter, pe lângă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se
vindeau fondante. O braserie cu scaune înalte împrejurul barului fusese deschisă la
parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu (noul nume) care se
învecina cu Biserica Boteanu. Întrucât veneau studenţi de culoare, nu puţini în
Bucureştiul epocii, i s-a spus Katanga, porecla substituindu-i numele. În apropiere
de Katanga, pitit în gangul de lângă magazinul Unic, era faimosul băruleţ „La
Chinezu”, loc frecventat de sportivii de performanţă care, după ce luau masa la
13
cantina CNEFS, situată pe la colţul bulevardului Magheru cu strada Dem. I.
Dobrescu, veneau să bea o cafea şi să mai stea la taclale.
Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala
Ateneului. Apoi, Ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a
fost construită la sfârşitul anilor ’50 Sala Congreselor cu o capacitate de 3600 de
locuri, în spatele fostului Palat Regal. S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu
să fie înconjurat de o duzină de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La
parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi azi magazinul “Filatelia”, inaugurat
în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbei Vodă, la parterul altui bloc, s-a
deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în
care se putea lua masa de prânz, compusă din două feluri de mâncare, cu circa 10 lei.
După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului
unic, au început să fie proiectate aici filme, îndeosebi premiere, i s-a zis Sala
Palatului şi din 1962 au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între primii,
Domenico Modugno. În iarna lui 1962, Modugno a cântat aici “Aleluia” şi câteva din
compoziţiile sale: “Volare”, “L’uomo în frak”, “Piove”, rămasă multă vreme în
amintirea românilor prin refrenul “Ciao, ciao, bambina”. A înregistrat şi el un disc la
Electrecord. În acelaşi an, a mai cântat o celebră soprană peruviană de coloratură,
Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu “Un tango italiano”. Era vremea
muzicii uşoare italiene – din 1964 Televiziunea Română începe să retransmită
Festivalul de la San Remo. Însă noul “dezgheţ” adusese cha-cha-ul, muzica latinoamericană,
concomitent cu bomboanele cubaneze (din trestie de zahăr, colorate, în
formă de inimioară) şi twist-ul.
Unele case din Rahova, chiar dintre cele aflate pe strada principală a cartierului,
aveau bănci la intrare. Vara, spre sfârşitul zilei, se aşezau acolo la taclale bărbaţi şi
femei – oameni trecuţi de prima tinereţe. Alţii veneau din vecini cu scaunele lor.
Discutau, fumau, ronţăiau seminţe cumpărate cu 25 de bani cornetul. La sfârşitul
anilor ’50 încă îşi mai aminteau de…Postul Festivalului.
În 1953 avusese loc la Bucureşti Festivalul Mondial al Tineretului. Participaseră
numeroşi străini, îndeosebi oameni de stânga, din partidele comuniste occidentale;
alţii veniseră din Asia sau din America Latină. Aveau prilejul să vadă cum se trăieşte
într-o ţară condusă de comunişti. Pentru ca Bucureştiul să pară un oraş bine
aprovizionat, chiar îmbelşugat, cu 2-3 luni înainte, Ocârmuirea începuse să
drămuiască drastic mâncarea şi băutura, astfel încât în săptămânile premergătoare
Festivalului nu se mai găsea aproape nimic de cumpărat în magazine. Timp de două
luni nu se vindea nicăieri (nici în localuri) un gram de băutură alcoolică. La sfârşitul
“postului”, au fost oameni care au leşinat, au făcut infarct sau chiar au murit pentru
că abuzaseră de bere, ţuică sau vin.
Alţi colegi, în ziua de Ignat, înainte de începutul vacanţei de iarnă, aduceau la şcoală
şoric din porcul tăiat şi pârlit cu paie în propria curte. Curţile din Rahova erau
fabuloase. Într-una dintre ele, copleşită de bozii, oţetari şi salcâmi, despărţită de un
14
maidan printr-un gard cu uluci, zăcea epava unei trăsuri cu coş şi felinare. Mă suiam
în ea atunci când mergeam la copiii familiei Slabacu – macedoneni. Erau şi aromâni
în Rahova, îndeosebi foşti negustori, şi învăţasem ceva din graiul lor, folosit ca o
limbă secretă. În alte curţi existau fântâni săpate în pământ, garaje dezafectate,
coteţe de porci, găini în libertate râcâind după râme, voliere de porumbei. Primăvara
izbucnea liliacul, iar o lună mai târziu, când curţile erau pline de flori şi verdeaţă,
unii scoteau difuzorul afară, agăţându-l într-un pom. Oamenii care nu aveau bani
pentru aparat de radio şi abonament cumpărau un difuzor pentru care plăteau o taxă
lunară la Staţia de radioficare. Aceasta retransmitea unicul post naţional, astfel încât
difuzorul era un radio cu un singur program. Aparatele din comerţ erau concepute
anume (nu aveau decât unde medii şi lungi) ca să nu poată capta Vocea Americii sau
Europa liberă, altminteri bruiate puternic, privilegiu de care se bucurau radiourile
produse înainte de război. La petreceri se dansa după muzică de patefon, redată pe
placi de 78 de turaţii, având imprimate o melodie pe faţă şi alta pe revers, care se
făceau ţăndări dacă erau scăpate pe jos. Patefonul era pick-up-ul vremii, ace pentru
el vânzându-se în orice librărie sau papetărie. Oamenii cu pretenţii discutau despre
“menajul” (aşa i se spunea căsniciei) Dorinei Drăghici cu Nicu Stoenescu, tenor de
muzică uşoară şi interpret de romanţe, care îl imita pe Tino Rossi. Această pereche
era în vârful topului. Cântau amândoi un şlagăr dulceag, “Firicel de floare-albastră”.
Toamna, dacă aveau şi gradină, unele localuri, precum “Strugurel”, sau cel de la
Piaţa Rahova, încropeau o mustărie împrejmuită cu stuf, unde se mânca pastramă la
grătar şi se bea tulburel. Etalonul îl reprezentau mustăriile din Târgul Moşilor, din
Obor, unde în 1958 Maria Tănase a cântat pe estrada cârciumii “La prispa înaltă”.
Toamna era anotimpul care sporea aerul patriarhal al Rahovei. În octombrie, în
curţi, dar şi pe străzile acelea cu aspect de uliţe, se ardeau gunoaie, crengi, frunze
uscate al căror fum se înălţa lent şi leneş spre cer. Cu o lună înainte, în septembrie,
se aduceau de la piaţă legumele de pus la murat în borcane înalte de-un metru legate
la gură cu celofan, ţinute în magazia de lemne, în antreu, pe verandă sau în marchiza
parfumată cu miros de gutui. Proprietarii noştri le păstrau în pivniţa lor căptuşită cu
cărămizi, iluminată electric, închisă cu un chepeng de metal. Tot acolo ţineau, în
sticle cu gâtul lat, înşirate pe poliţe, mărar, leuştean, chimen, tarhon. Bulionul era
fiert în curte, la foc de lemne, într-o oală de 50 de kilograme, proptită pe pirostrii.
În Rahova mâncarea era pregătită cu grijă, minuţios. Femeile din vechea generaţie
fuseseră casnice. Aveau reţetele lor pentru musacale, ostropeluri, tocane, plachii de
peşte, iahnii de fasole. De Crăciun şi de Paşte erau scoşi din cuptor cozonacii simpli
şi cei cu felurite umpluturi; în zilele de pomenire a morţilor se făcea colivă cu grâu
arnăut, fiert o noapte întreagă. Dulceaţa şi şerbetul tot în casă erau făcute, ca şi
vişinata ori micile cantităţi de lichior şi mastică. La fel, brânzoaicele, saleurile,
baclavalele, gogoşile înfuriate, pudrate cu zahăr…

Autor: Necunoscut