Domnule Coja, nu mai am putere să mă concentrez și să scriu texte lungi. Încerc în cît mai puține cuvinte dar cît mai explicit să îmi exprim cîteva păreri despre textul lui Alfred Vasilescu pe care l-ați postat. Nu despre textul în sine, care consider că are multe naivități, exagerări, derapaje de logică și interpretări (cel puțin) eronate, ci plecînd de la rolul serviciilor secrete din România după 1989.

Înainte de 1989, am avut unele dintre cele mai performante servicii secrete din lume, fie că era vorba de cel intern, de cel extern sau de cel militar. DIE a primit cea mai grea lovitură în urmă trădării lui Pacepa în 1978 – Pacepa a trădat România, dar sub Iliescu s-a hotărît că l-a trădat doar pe Ceaușescu, așa că a fost achitat, i s-a restituit toată averea confiscată, i s-a plătit solda pentru toată perioada post-trădare și i s-a stabilit pensie pentru trădare! Dacă nu mă înșeală memoria, primul avion care după revoluție a decolat spre SUA, avea la bord familia lui Pacepa, pe evreul Mircea Răceanu (ofițer DIE condamnat pentru trădare – alt trădător decorat de Iliescu) și pe evreica Iordana Borilă (fosta soție a lui Valentin Ceaușescu). În 1979 am cunoscut mulți foști ofițeri DIE trecuți în rezervă urmare trădării lui Pacepa. Am fost impresionat de pregătirea (care a devenit inutilă) și de rezultatele muncii lor (pentru unii, pare o plăcere să fii obligat să bei o sticlă de whisky, dar nu mai este o plăcere ca după aceea să te urci la volan și să parcurgi ireproșabil traseul cu jaloane de pe poligonul școlii din Brănești, sau să te antrenezi să îndoi între două degete o monedă de 25 de bani pentru ca, atunci cînd ești atacat pe neașteptate, să poți să-ți ucizi cu mîinile goale atacatorul).
A doua lovitură, DIE (devenită SIE) a primit-o în anul 1992 cînd noul șef, Ioan Talpeș, a distrus cele mai importante rețele pe care le aveam, cele din SUA și din Germania (căutați cartea „Ultimul curier ilegal”). Eu cred că astăzi lucrătorii SIE sint niște beizadele care își petrec timpul pe la ambasade cu recepții, baluri și baruri cu curve (a căror calitate depinde de cît au în portofel). SIE ar fi trebuit să informeze asupra bonității pretinșilor investitori – dacă își îndeplineau sarcinile, John Perez de pildă, nu apuca să devalizeze ARO Cîmpulung Muscel.
Celelalte două servicii au intrat în război încă din decembrie 1989. DIA, artizana crimelor de la revoluție, le-a aruncat în spinarea securității (a racolat chiar “istorici” care să transforme șoaptele scurse în urechile lor în probe istorice).
În afară de “teroristul” Ciupercescu de la Jean Monnet, de idiotul minor din Oltenia denunțat de bunică-sa și de acei nici nu știu cum să îi denumesc din secuime, eu nu știu ce au făcut serviciile secrete în interesul României. Și nici nu înțeleg pentru ce le trebuie tampoane vaginale și spray-uri.
La începutul anilor ’90, am avut o poziție foarte privilegiată din punctul de vedere al obținerii de informații, în primul rînd datorită discursurilor mele dinainte de 1989:
– chiar profesia mea de avocat, alegîndu-mi dosarele, îmi permitea accesul la unele informații care nu erau publice;
– trecutul meu dinaintea revoluției, i-a făcut pe mulți din conducerea noii procuraturi (unii, pe atunci prieteni) să creadă că o dată cu încă o nouă schimbare politică, eu s-ar putea să ajung procuror general – jucînd la două capete, îmi dădeau informații;
– eram în conducerea unui partid parlamentar, astfel încît aflam de la parlamentarii și consilierii noștri generali despre mînăriile făcute în forurile lor;
– publicam des în mass-media, iar la cîte o bere dădeam multe informații și primeam multe informații;
– aveam prieteni din noul SRI și noua UM 0215 care îmi spuneau cum șefii lor aruncă la coș rapoartele lor.
Într-o bună zi, discutînd cu un prieten ofițer SRI despre asta, i-am spus că aș vrea să vorbesc cu șeful lui. Într-o zi, m-a anunțat că șeful lui a venit să vorbească cu mine. M-am dus la el și, fără să fi avut vreodată aptitudini diplomatice, i-am spus direct: „Știu că șefii SRI trădează țara și nu puteți face nimic. Sînt în conducerea unui partid parlamentar și am senatori și deputați care pot formula interpelări (nu știam pe atunci că nici o instituție nu răspunde în mod serios acestor interpelări), am prieteni în conducerea procuraturii generale (nu știam pe atunci că deja se vînduseră), am oameni în presă (iar nu știam pe atunci multe despre presă), cred că cel mai bine pentru interesele țării este să îmi dați mie informațiile pe care șefii dvs. le ascund, pentru ca să pot acționa eu”.
Omul, foarte calm, a spus că se va gîndi. Ne-am dat mîna și am plecat. Apoi, prietenul meu mi-a povestit reacția colonelului după plecarea mea, după ce s-a ridicat din fotoliu în drum spre ușă: vorbea singur ”Ha! Ha! Eu am venit aici crezînd că vrea să fie informatorul nostru, și el vrea ca noi să fim informatorii lui! Ha!”

*

Dan Cristian IONESCU