ilie tudor9 hours ago
.

Descendenţi ai familiilor princiare româneşti şi Mişcarea Legionară

Evoluţia Dreptei între cele două războaie mondiale[246] cumulează şi dezvoltă teme, direcţii, idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politicodoctrinare declanşate în circumstanţele adoptării direcţiilor generale de afirmare ale statului român modern şi ale naţiunii române. Disputa dintre tradiţie şi înnoire lansată la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul problematicii complexe reliefată de evoluţia societăţii româneşti – intrate fără echivoc pe calea modernizării şi instituţionalizării de tip occidental – a condus spre noi concepte privind naţiunea şi statul ca entităţi organice, privind „sufletul naţional/mistica naţional㔺i misiunea istorică a naţiunilor, concepte opuse ficţiunii contractualiste liberale şi voluntarismului demagogic abstract de extracţie iacobină [247]. Paradigma formelor fără fond lansată la 1868 de Titu Maiorescu este preluată şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni politici, care o contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate. Practic, putem stabili certe corespondenţe între formula maioresciană şi ideile politice şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică, pe un traseu ideologic intermediat, marcat de publicistica lui M. Eminescu, de scrierile lui V. Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga. De la articolul-program lansat de T. Maiorescu la Itinerariul spiritual [248] şi Manifestul Crinului Alb,[249] semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel şi Petre Pandrea, dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme de reflecţie şi, în general, aceleaşi inadvertenţe/incompatibilităţi între politicile aplicate de instituţiile liberale ale statului şi realităţile profunde ale societăţii româneşti, ignorate de noua elită liberală şi, în consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei politice. Deşi am mai apelat la aceste două manifeste – program ale generaţiei interbelice pe parcursul demersului nostru, evocarea lor restabileşte clar coexistenţa tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri (junimist-conservator antebelic şi naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza unor concepte junimiste în principii de bază ale generaţiei anilor 30, crescută sub influenţa gândirismului, autohtonismului – ortodox, a autohtonismului şi trăirismului naeionescian.
Pe filiera ideologică subliniată mai sus, teoria formelor fără fond capătă noi coordonate prin intervenţia publicistică a lui M. Eminescu. Marele poet naţional a intervenit capital pe parcursul acestui traseu paradigmatic lansând o nouă tematică economico-socială care reflectă, de fapt, intuiţia eminesciană în a defini capitalismul periferial, locul şi rolul elementului alogen în formarea aşa-numitei pături superpuse şi în conturarea aşa-zisului capital vagabond, practic neînregistrabil pentru scriptele fiscului şi, în consecinţă, evazionist. Eludarea contribuţiilor fiscale din partea unei minorităţi, determină observaţia făcută de Eminescu asupra aportului aproape nul la efortul de dezvoltare şi instituţionalizare a României moderne. Identificarea evreului ca agent al capitalismului primitiv şi efectul disolutiv al practicilor socio-economice caracteristice etniei evreieşti în raport cu structurile tradiţionale, au fost taxate dinspre conservatori şi tradiţionalişti prin aşa-zisa formulă a unui antisemitism economic, teoretizat de tinerii junimişti M. Eminescu şi Vasile Conta, dar şi de bătrânul paşoptist ardelean Simion Bărnuţiu, profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi. Atitudinea unui M. Eminescu sau V. Conta iese oarecum din tiparele junimismului politic trasat de T. Maiorescu şi P. P. Carp, care pe tot parcursul carierei lor politice au abordat cu menajamente problema evreiască la noi. Ca urmare a atitudinii cercurilor internaţionale evreieşti în contextul Congresului de Pace de la Berlin (1878) se dezvoltă o nouă direcţie a curentului naţionalist, ce remarcă inadaptabilitatea alogenilor, neasimilarea şi, în consecinţă, neloialitatea lor faţă de orice formă organizată/instituţionalizată naţională, în raport cu cutumele talmudice şi învăţăturile rabinice exclusiviste ale Sinagogii multimilenare. Din această perioadă se constată o redimensionare a chestiunii evreieşti în discursul politic, adoptat direct sau nuanţat de o parte a oamenilor noştri politici. Dezbaterile politice din ambele Camere din anul 1879, după Congresul de Pace de la Berlin, dar mai ales evoluţiile social-politice ulterioare demonstrează existenţa unei puternice reacţii formulată de clasa politică românească, atâta timp cât politicieni ca I. C. Brătianu, moderatul M. Kogălniceanu sau poetul V. Alecsandri se lansează în acuze virulente, ori mai voalate, la adresa comunităţii evreieşti, suspectată de neloialitate faţă de statul român. Orientarea, argumentată aproape de loc pe baza consideraţiilor rasiale ale lui Gobineau şi Chamberlain, capătă dimensiuni în lucrările lui A. C. Cuza şi N. C. Paulescu, după ce fusese asumată, cu remarcabile nuanţe, în discursul politic la B. P. Haşdeu, V. Conta, A. C. Popovici şi N. Iorga. După 1918, pe fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. C. Cuza, se articulează – pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol predominant l-au avut evreii) – o nouă formulă cu corespondenţe mai ales în viaţa studenţească a României Mari. Astfel, la Universitatea ieşeană mişcarea studenţilor naţionalişti se naşte direct ca reacţie la manifestările de stânga – unele cu un declarat caracter bolşevic – ale unor organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar bântuite de elemente şi doctrine comunizante[250]. La această amplă mişcare a tineretului universitar-tradiţionalist şi contestatar se vor ralia, sub imboldul instinctului de clasă sau sub promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o serie de elemente ale vechii aristocraţii româneşti. Aceste elemente provenite din cadrele politice conservatoare sau cu tradiţie conservatoare în familie aderă la structurile Dreptei, într-o perioada de dominare evidentă a societăţii de către mica boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal, ieşit fortificat sub aspect social şi logistic după sfârşitul războiului din 1916-1919 şi aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în stat fiind blocat de către aceste elemente, provenite din rândurile comercianţilor, a burgheziei de funcţii sau din cadrul boierimii supuse procesului de îmburghezire – fenomen sesizat de istoricul Dan Berindei – descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de afirmare: armata, mediul universitar, diplomaţia sau aderă la mişcarea naţionalistă.
Cauzele deplasării spre dreapta a unor elemente de prim rang ale aristocraţiei româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării după sfârşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme, electorală şi agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În primul rând prin adoptarea votului universal se modifică substanţial structura electoratului. Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919, s-a experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar. Acumulând o serie de antipatii interne şi reticenţe externe, I. I. C. Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat sau înscris pe listele de alegători 1 299 823 de cetăţeni, faţă de doar 101 339 alegători ce au participat la alegerile din 1911. Semnificativă ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de alegători, în 1926, la 4,6 milioane, în 1937, menţionând cifra de aproximativ 100 000 de alegători, cât erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel un deputat era ales, în 1914 de către 400 de cetăţeni iar, la 1920 de către 50 000[251].

Împroprietărirea a diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor proprietari de terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de altă parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare pierd contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se desprindă de tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee electorale la sate, unde erau privite cu ostilitate de către ţărani, atât din considerente sociale (conservatorii erau îndeosebi boieri, mari proprietari funciari), cât şi din perspectiva gernanofiliei şi colaboraţionismului cu inamicul, teme larg exploatate mai ales de către liberali. Pe de altă parte, formaţiunile de sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de membri şi să constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la un anume nivel intelectual şi doctrinar şi practic inabordabilă pentru marea masă a alegătorilor, rămânea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul propagandei la sate. Pe de altă parte, conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice utilizate pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Liberalii erau mult mai volubili şi comunicau mult mai bine cu cei de jos, chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de valoare retorică. Timpul şi evenimentele politice au demonstrat că odată cu votul universal, politica de club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a formaţiunilor conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi induse ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile multiple şi complexe relevate după primul război mondial[252]. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad în desuet şi dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme şi idei forţă ale doctrinei conservatoare sunt recuperate de formaţiunile de dreapta[253].Doctrinarii Dreptei reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, indestructibil în faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină. Retrospectiv, dimensiunea devenirii şi continuităţii istorice româneşti pe baza autohtonismului şi ortodoxismului are ca fundament aprioric relaţia boier-ţăran, fundamentată în secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele înstrăinate şi alogenii-agenţii noilor relaţii de tip capitalist-vin să perturbe această armonie cimentată în veacuri restrişte. Concurenţa dintre aceste categorii sociale şi etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este acutizată-interpretările post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, I. C. Filittii) şi de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gândiristă, trăiristă, ortodoxistă şi autohtonistă)-de opoziţia dintre ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. Astfel, tematica de sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor realităţi interbelice de către formaţiunile de dreapta şi în special de către Mişcarea Legionară, dar la nivel ideologic operaţiunea de preluare-revendicare a conservatorismului rămâne cumva în plan secund şi reevaluările din această perspectivă apar în publicistica vremii, în studiile şi articolele noii generaţii sau în exilul legionar. Din punct de vedere politic, la nivelul recuperării imediate a electoratului virtualmente deschis mesajului de esenţă conservatoare-tradiţionalistă, Dreapta modernizează arsenalul propagandistic şi imprimă un nou dynamism organizaţional, exact în vederea exploatării electoral-politice a potenţialului latent de nuanţă conservatoare existent în societatea românească .

Interesul descendenţilor marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală naţionalist-creştină se manifestă încă din faza turbulenţelor studenţeşti de la Universitatea ieşeană. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii Ghica, Grigore şi Alexandru, toţi trei foşti colegi la Liceul militar de la Mănăstire Dealu, destinat în primul rând fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. De asemenea, la jumătatea anilor Totuşi în urma unor examene riguroase intrau la această şcoală militară şi elevi de condiţie mai modestă, fără o descendenţă militară precisă, aşa cum a fost cazul tânărului Petre Marcu, cunoscut mai târziu sub numele de Petre Marcu-Balş sau Petre Pandrea, publicistul de stânga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai multe procese din epocă. Grigore şi Alexandru Ghica erau fiii lui Grigore Ghica şi ai Constanţei, născută Câmpineanu, fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata revoluţionarului paşoptist, întemeietor al “Societăţii Filarmonice”, alături de Heliade-Rădulescu şi C. Aristia la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru al Partidei naţionale munteneşti, implicat în activităţi revendicative şi revoluţionare fapt care i-a pricinuit arestarea la ordinul expres al domnitorului Gheorghe Bibescu, iar la intervenţia consulului ţarist de la Bucureşti, I. Câmpineanu a fost întemniţat la Mănăstirea Mărgineni. În zilele revoluţiei de la 1848, I. Câmpineanu a făcut parte din Guvernul provizoriu. Familia Câmpineanu era o familie boierească din Muntenia, pomenită pentru prima dată în documente în anul 1659 pe timpul domniei lui Mihnea al III-lea.
Constanţa era şi nepoata de frate a omului politic liberal, Ion Câmpineanu, parlamentar şi ministru în mai multe legislaturi şi cabinete. Era o femeie voluntară, hotărâtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al bunicului paşoptist. Tatăl fraţilor Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tânăr cariera armelor intrând apoi în magistratură. El face parte din ramura moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui Alexandru Ghica şi nepotul lui Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei post-paşoptiste şi, totodată, stră-stră-nepot al lui Grigore Ghica Vodă, domnul ucis de turci în beilic la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord-numită mai târziu Bucovina-un alt străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada 1849-1856 s-a distins printr-o administraţie înţeleaptă, a încurajat literatura şi libertatea presei. În epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii însă moare relativ tânăr, în Franţa în 1857, anul hotărârilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate.
Atât Grigore cât şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrând astfel, inevitabil, în contact cu tezele antisemite propovăduite de profesorul A. C. Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al facultăţii. După formarea Ligii Apărării Naţional-Creştine în martie 1923, s-a luat hotărârea construirii unui cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea Rectoratului, iar iniţiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei Constanţa Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, pune la dispoziţia studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol. Terenul era destinat cultivării zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la Ungheni. În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei Ghica, studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi efectuau exerciţii paramilitare. O descindere a Poliţiei în frunte cu prefectul C. Manciu are drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti254. La Prefectură studenţii şi elevii arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor. Codreanu a fost şi el bătut de agenţi iar mai târziu a fost agresat public alături de surorile sale Silvia şi Iridenta, odată în grădina Copou, mai apoi pe strada Lăpuşneanu de către acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în faţa tribunalului şi procesul lui Codreanu. S-a pus problema unei conspiraţii din partea procurorilor la care avocaţii apărării au replicat prin argumentarea legitimii apărări. O mărturie oarecum târzie tinde să facă lumină în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, Alexandru Ghica mărturiseşte lui Petre Pandrea că după bătăile şi umilinţele suportate la Iaşi de Codreanu şi surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la schitul Rarău cu câţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul Ghica fostului coleg mănăstirean acreditează hotărârea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz al prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis să-l împuşte pe Manciu cu prima ocazie.
Un alt episod ce merită consemnat şi care denotă ataşamentul şi prietenia fraţilor Ghica faţă de viitorul şef al Mişcării Legionare, constă în sumele băneşti acordate lui Codreanu, atât în 1922, cât şi în 1926 cu ocazia plecării acestuia la studii la Berlin şi mai apoi la Grenoble.
La întoarcerea lui Codreanu din Franţa în 1927, Alecu Ghica este mesagerul acestuia pe lângă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu milita pentru unitatea Ligii, fapt care l-a îndepărtat de profesorul Cuza.
În anii ’30, fraţii Ghica nu mai activează vizibil în Mişcarea Leginară şi datorită faptului că au ocupat funcţii în magistratură. Totuşi, Alexandru Ghica a renunţat la magistratură şi a practicat avocatura. S-a căsătorit cu fiica omului politic liberal Orleanu, devenind, astfel, cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect legionar al judeţului Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. În timpul marii prigoane a fost arestat şi întemniţat semnând aşa-numita Mărturisire de credinţa, alături de fondatorii Legiunii şi alţi comandanţi legionari pentru a evita noile represalii ale regimului carlist[255]. Abdicarea lui Carol al II-lea şi proclamarea statului naţional-legionar în septembrie 1940, a readus Mişcarea Legionară pe scena politică. În noua conjuctură Grigore Ghica este numit preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucât nu a voit să renunţe la viaţa tihnită de magistrat dar şi pentru faptul că nu avea încredere în noul comandament legionar, cu atât mai puţin în Horia Sima, iar fratele său a fost numit director al Siguranţei Generale. Evenimentele din ianuarie 1941 au aruncat M. L. din nou în afara legii. Unii legionari se refugiază la Berlin dar marea majoritate, printre care şi Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul Ghica a urmat o lungă perioadă de recluziune din 1941 până în 1964. Cert este că, deşi în timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu odată situaţii tensionate, totuşi Ghica nu a vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada antonesciană, când o simplă petiţie tip de desolidarizare faţă de Sima iar fi adus libertatea, reabilitarea şi probabil revenire în magistratură. În 1963, odată cu celebrele demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă întocmai recomandările din străinătate ale şefilor legionari din exil dar şi hotărârea luată de foştii comandanţi ai M. L. de a se desolidariza de Sima şi de Legiune în general. Această tactică a fost abil adoptată de vechile grade legionare pentru a oferi un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa numiţii rezistenţi, care denunţau orice compromis cu autorităţile comuniste, fapt considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei din străinătate, interesaţi în această situaţie, doar de salvarea fizică a foştilor combatanţi. De altfel şi în condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru fostele grade şi faţă de ierarhia legionară, stabilită de Căpitan şi Comandant, au rămas aproape intacte[256].

Un alt caz semnificativ care atestă simpatia curentului naţionalist radical printre descendenţii vechilor familii princiare româneşti îl constituie membrii familiei Cantacuzino şi anume generalul Gh. sau Zizi Cantacuzino-Grăniceru, Alexandru Cantacuzino şi vărul său, Andronic Cantacuzino.
Generalul Cantacuzino-Grăniceru era urmaş al voievodului Şerban Cantacuzino, fiul lui Constantin Cantacuzino, cel ucis la 1663, în timpul lui Grigore Ghica, din cauza uneltirile lui Stroie Leurdeanu. Viitorul general Zizi Cantacuzino-Grăniceru s-a născut în 1969 la Viena în urma unei aventuri amoroase între Iancu Cantacuzino (1841-1911) şi o actriţă de origine germană, o anume Maria Pester-Wurtz[257]. Iancu Cantacuzino, era fiul lui Gheorghe Cantacuzino şi al Elizei Florescu. Gheorghe Cantacuzino a deţinut posturi importante în magistratură, ajungând preşedinte al Curţii de Casaţie după 1866. Tot el este şi întemeietorul aşa-zisei ramuri Corneni [258]. Tânărul Iancu s-a născut la Ploieşti în anul 1847 iar după absolvirea reputatului liceu Louis Le Grand se înscrie la École Centrale, obţinând diploma de inginer în anul 1871. Înainte de absolvire, în 1869, Iancu Cantacuzino devine tată, în urma relaţiei cu o actriţă pariziană devenită mai apoi contesă [259]. Sub astfel de auspicii mondene s-a născut Gheorghe sau Zizi, după cum era alintat de către mătuşile sale. De altfel, căsătoria lui Iancu, descendent al unei familii ilustre cu o actriţă mondenă nu a fost privită cu ochi buni de către respectabilul Gheorghe Cantacuzino. Revenit în ţară fără iubită dar alături de primul său născut, Iancu a fost numit mai întâi inginer al oraşului Bucureşti şi profesor la Şcoala de poduri şi Şosele. În timpul războiului de independenţă, Iancu a fost cooptat ca ofiţer-inginer în trupele de geniu, contribuind la lucrările sistemului de fortificaţii aferente asediului principal al armatelor rusoromâne de la Plevna [260]. Din 1878, Iancu Cantacuzino a fost desemnat să continue şi să finalizeze calea ferată Ploieşti-Sinaia, în locul consorţiului englez care începuse lucrările. Acest proiect feroviar era finanţat de Banca Marmorosh-Blank şi fusese iniţiat, încă din anul 1875, de către vărul său Jean-Basile, un alt Cantacuzin din ramura moldovenească a familiei, fiul lui Vasile Cantacuzino, cel care s-a exilat alături de Al. I. Cuza la 1848, după revoluţia ratată de la Iaşi[261].
În anul 1879, s-au inaugurat lucrările unei noi linii ferate de o deosebită valoare strategică. Dacă primul proiect lega Bucureştiul prin Ploieşti de frontiera cu Transilvania, această nouă cale ferată lega Muntenia de Moldova, făcând posibilă concentrarea şi transportarea optimă a trupelor. Tronsonul Buzău-Mărăşeşti a sudat şi mai mult relaţia tehnico-financiară dintre Iancu Cantacuzino şi bancherul Mauriciu Blank[262]. Totodată, în raportul dintre echipa managerială ce se ocupa de construcţia căii ferate şi principalul beneficiar, respectiv Direcţia Căilor Ferate Române, considerăm semnificativă şi buna relaţie dintre Iancu Cantacuzino şi vărul său, Gogu Cantacuzino, absolvent şi el de Ecole Centrale, dar mai ales, om politic liberal integrat în echipa ministerială a lui Ion. C. Brătianu şi numit director al C.F.R. în 1882, deci înainte cu un an de finalizarea căii ferate Buzău-Mărăşeşti. Tandemul celor trei veri Cantacuzini (Gogu, Jean-Basile şi Iancu) au creat în anii ’80 un adevărat grup de interese dar-fapt esenţial în dezbaterea actuală privind reevaluarea efortului general de modernizare şi industrializare al societăţii româneşti antebelice-a contribuit fundamental la geneza şi organizarea căilor ferate române[263].
Spiritul întreprinzător al lui Iancu Cantacuzino este pe deplin probat de construirea primei fabrici de ciment Portland din ţară. Alături de verii [264] săi primari Gogu şi Constantin şi cu asistenţa financiară a lui Mauriciu Blank, Iancu a inaugurat, în 1889 la Brăila, prima fabrică de ciment din ţară (sub licenţă Portland), punând astfel bazele industriei cimentului din România[265].
Fiul mai mare al lui Iancu, Gheorghe (Zizi) a crescut oarecum în afara mediului familial al tatălui său care, după aventura pariziană, s-a mai căsătorit încă de două ori, cu Zoe Warthiadi şi cu Maria Fălcoianu. Tânărul Zizi a stat mai mult pe la mătuşile sale Ana şi Elena şi a îmbrăţişat de timpuriu cariera militară. Ca tânăr locotenent în regimentul de husari al principesei Maria, în anul 1897, Zizi devine aghiotantul principesei chiar la insistenţele regelui Carol I. Se pare că între tânărul locotenent de husari şi viitoarea regină a tuturor românilor s-a înfiripat o discretă relaţie de dragoste consemnată imediat de lumea mondenă bucureşteană şi, evident, adusă imediat la cunoştinţă bătrânului rege de către informatorii săi secreţi. Alarmat de posibilitatea declanşării unui scandal ce putea să afecteze imaginea şi onorabilitatea dinastiei, Carol I a decis îndepărtarea tânărului Cantacuzin din anturajul Mariei în iarna lui 1897, când Ferdinand şi Maria au plecat pe Coasta de Azur. Revenită în ţară, principesa Maria a avut surpriza să-l regăsească pe Zizi instructor de gimnastică al fiului său mai mare, viitorul Carol al II-lea. În vara anului 1899, tânărul Zizi a fost surprins, nu odată la braţul principesei Maria, ba mai mult, spionii regelui îl informau despre mai multe croaziere pe mare, organizate de cei doi[266]. Scandalizat, ursuzul rege a îndepărtat pe mult prea galantul locotenent de lângă prinţesă şi ia cerut explicaţii acesteia. Maria a recunoscut aventura ei cu Zizi, fapt care a determinat exilul tânărului Cantacuzin[267]. Mai târziu, cu umorul debordant care l-a caracterizat întotdeauna, generalul Zizi Cantacuzino-Grăniceru avea să relateze o fază hazlie avându-i protagonişti pe bătrânul rege şi pe principele Carol, moştenitorul tronului regal. Copil fiind, viitorul Carol al II-lea încălecase pe spinarea locotenentului Zizi Cantacuzino care executa, de altfel, o veritabilă lecţie de echitaţie. Venit în vizită la nepotul său, Carol I îl surprinde pe Zizi în poziţie patrupedă, fapt care îl împiedică pe tânărul locotenent să ia poziţia de drepţi şi să salute regulamentar pe rege, de altfel, capul oştirii române. Apostrofat de rege pentru ţinuta lejeră şi atitudinea neconformă cu regulamentele militare în vigoare, Zizi a replicat cu curaj că nu putea să ia brusc poziţia regulamentară întrucât risca să “trântească dinastia”[268].
Încadrarea generalului Cantacuzino în Legiune are loc în toamna anului 1933. Părăsind formaţiunea politică a lui Grigore Filipescu, la insistenţele nepotului său, tânărul aderent, avocatul Alexandru Cantacuzino, generalul Cantacuzino-Grăniceru a vizitat tabăra de muncă din cartierul Bucureştii Noi unde se construia viitorul sediu central al Mişcării Legionare, Casa Verde. Acolo l-a identificat pe nepotul său, prinţul Alecu Cantacuzino, plin de noroi şi praf, care presta muncă voluntară la ridicarea Casei Verzi. În acest context l-a întâlnit pe Corneliu Codreanu căruia simplu, milităros i s-a confesat că “a terminat-o cu Grigore Filipescu” şi că se va încadra în Garda de Fier, fiind plăcut impresionat de hotărârea patriotică şi elanul tineresc al legionarilor. În scurt timp, sediul central al Mişcării se va muta în casa generalului Cantacuzino, pe strada Gutenberg nr. 3. Generalul a devenit astfel un important sponsor al Mişcării deoarece, rămas văduv-fusese căsătorit cu Elena Kalinderu una dintre cele mai frumoase femei ale Bucureştiului începutului de secol XX-se părea că întreaga avere-şi în primul rând zestrea fabuloasă adusă de fiica lui Kalinderu, fostul administrator al domeniilor regale-avea să fie donată Legiunii[269].
După dizolvarea Gărzii de Fier prin decretul Consiliului de Miniştri din 10 decembrie 1933 şi întemniţarea principalilor lideri legionari, Cantacuzino-Grăniceru devine o persoană tot mai importantă în aceea perioadă de prigoană. După asasinarea primului-ministru I. G. Duca, generalul a fost arestat sub acuzaţia de complot. Se specula întâlnirea din zilele premergătoare asasinatului cu doi dintre legionarii care l-au ucis pe Duca dar şi nişte scrisori ultimative adresate de general vărului său, Iancu Duca. După procesul Nicadorilor şi achitarea lui Codreanu şi a celorlalţi lideri legionari, generalul Cantacuzino va primi misiunea de a reînregistra la tribunal Legiunea sub denumirea de Partidul “Totul pentru ţară”, devenind preşedintele formaţiunii.
Generalul a fost şi şeful echipei legionare plecate în Spania să lupte de partea forţelor naţionaliste franchiste. Misiunea consta în înmânarea unei spade de paradă generalului Moscardo, comandantul militar al Alcazarului care şantajat cu execuţia unicului său fiu, căzut în mâna trupelor republicane şi-a respectat jurământul militar şi onoarea preferând moartea fiului şi nicidecum predarea fortăreţei. Legionarii români s-au încadrat ca simpli soldaţi în cadrul Banderiei 6, compania 21 din Tercio (Legiunea străină spaniolă), depăşind, de altfel recomandările şi misiunea date de Codreanu. După moartea lui Moţa şi Marin la Majadahonda, tot generalul Cantacuzino-Grăniceru a condus delegaţia însărcinată cu aducerea în ţară a rămăşiţelor pământeşti ale celor doi legionari proclamaţi martiri ai Legiunii. În timpul funeraliilor grandioase organizate timp de trei zile în Bucureşti, generalul l-a secondat permanent pe Corneliu Codreanu, confirmând încă odată autoritatea pe care o poseda în cadrul Mişcării.
Grav bolnav, generalul Gh. Cantacuzino-Grăniceru a murit la 9 octombrie 1937, lăsând o mare parte din avere Legiunii şi Căpitanului. Înmormântarea s-a făcut în cel mai tipic stil legionar. Cel care s-a ocupat de organizarea funeraliilor a fost Ion Victor Vojen, care a fost felicitat de către Codreanu pentru disciplina şi încărcătura emoţională a manifestaţiei religioase propriu-zise. În acest context, pe lângă alte articole de presă şi discursuri elogioase referitoare la viaţa şi activitatea generalului Cantacuzin, reţinem un mişcător portret-necrolog semnat de Mircea Eliade, intitulat Mitul generalului şi publicat în oficiosul legionar “Buna Vestire”: “Generalul Cantacuzino, născut şi crescut cu o respiraţie medievală, fiind unul dintre foarte rarii contemporani care păstrase înţelesul cuvintelor de bărbăţie, demnitate, credinţă a fost ursit sa-şi împlinească munca în mijlocul unei societăţi fără tradiţie eroică şi fără simţul onoarei […]. În mijlocul unei societăţi – scursori balcanice, dezrobiţii sloboziilor, iobagi neînvăţaţi cu libertatea, slugi argaţi şi arnăuţi – Generalul Cantacuzino cobora parcă din legendă. Nici un complex de inferioritate, o demnitate aristocratică, bărbătească, românească […]. Mitul Generalului Cantacuzino a fost preluat şi fructificat de lumea nouă legionară, în care viaţa sa de magnific precursor nu mai e privită ca o curiozitate psihologică şi socială, ci e înţeleasă şi urmată firesc, cu admiraţie, dar şi cu dragoste. Tinerii care îşi încep viaţa pregătindu-se de moarte alcătuiesc astăzi marea familie românească în care virtutea şi bărbăţia pre-fanariote, realizate de Generalul Cantacuzino, luminează destinele veacului întreg”[270].
Un alt vlăstar Cantacuzin integrat Legiunii, diplomatul şi avocatul Alexandru Cantacuzino, a fost fiul lui Grigore Cantacuzino şi al Alexandrinei Pallade. Tatăl, Grigore era fiul lui Gh. Cantacuzino-Nababul (1832-1913), liderul Partidului Conservator de la începutul veacului XX. Cantacuzino-Nababul se trăgea dintr-un alt fiu al postelnicului Constantin Cantacuzino şi anume din Drăghici, fiul cel mai mare al Postelnicului, ucis la 1667, tot în urma uneltirilor boierilor din partida Bălenilor.
Tatăl viitorului lider legionar, Grigore Cantacuzino a fost primar al Bucureştilor din primul deceniu al secolului XX şi ministru al Industriei şi Comerţului în guvernul Marghiloman.
Alexandru Cantacuzino a făcut parte din cercurile intelectuale ale tinerei generaţii alături de Mircea Eliade, Dinu Noica, Mihail Polihroniade, Gheorghe Racoveanu, Emil Cioran, Vasile Christescu, Vladimir Dumitrescu, Alexandru Constant, Ion Victor Vojen, Paul Costin Deleanu, Ion Ioanică, Traian Herseni, Sorin Pavel. A scris articole şi studii în revistele “Axa” şi “Criterion”. S-a integrat Mişcării Legionare în primăvara anului 1933, participând la campania electorală din noiembrie 1933. Un raport al Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei, care reflecta incidentele petrecute în teritoriu cu prilejul campaniei electorale, semnalează activitatea propagandistică a Gărzii de Fier şi îl nominalizează pe Al. Cantacuzino ca şef al unei echipe studenţeşti pornite în propagandă electorală pe Valea Moldovei. La Fălticeni, în oborul de vite, tânărul prinţ Cantacuzino, care renunţase, se pare, la rezerva aristocratică şi standardul de eleganţă specific protipendadei bucureştene, impus de faimoasa lui descendenţă, a vorbit ţăranilor şi a distribuit manifeste ale Gărzii de Fier oamenilor simpli, intrând chiar în conflict cu autorităţile. Arestat a fost eliberat cu condiţia de a părăsi Fălticenii fără a mai face propagandă Legiunii. Acelaşi document arată că Al. Cantacuzino şi echipa sa de 10 studenţi legionari “care veneau din judeţul Baia s-au baricadat în restaurantul Gării Paşcani, ameninţând cu revolverele dacă vor fi arestaţi şi nu vor fi lăsaţi să plece la Iaşi”[271]. Evident că studenţii legionari s-au opus arestării abuzive şi, e la fel de evident, că au fost arestaţi de organele de poliţie pentru a se împiedica propaganda legionară. Incidentele de mai sus, însă, conturează o altă imagine a prinţului Alecu Cantacuzino. Acesta nu mai apare în postura băiatului de familie bună, crescut în cultul manierelor elegante. Cazul de mai sus estompează imaginea filfizonului salonard şi ne impune un alt tablou, în care prinţul Cantacuzino apare drept un activist legionar aproape fanatic, un combatant de teren, ce combină retorica legionară cu teribilismul specific vârstei.
În anul următor, Congresul general studenţesc de la Craiova, prezidat de Traian Cotigă, proclamă pe Ionel Moţa preşedinte de onoare al Congresului. Lucrările Congresului s-au derulat cu binecuvântarea episcopului Vartolomeu al Râmnicului şi cu participarea expresă a lui Mihail Manoilescu. Dezbaterile participanţilor la congres au fost ulterior publicate şi reţinem în primul rând conferinţa lui Al. Cantacuzino, intitulată Românul de mâine o prezentare exaltată a intenţiilor noii generaţii, un adevărat program de studiu şi acţiune pentru studenţimea naţionalistă [272]. În aprilie 1936 a avut loc Congresul studenţesc de la Târgu Mureş, sub preşedinţia lui Gh. Furdui, unde au fost lansate faimoasele liste negre ce vizau lichidarea camarilei şi a persoanelor compromise din jurul Elenei Lupescu. Al. Cantacuzino se distinge şi de această dată cu prelegerea Românismul nostrum [273], fiind totodată, desemnat ca şef al echipelor pentru “…pedepsirea inamicilor codrenismului”, după cum consemna o notă informativă a Direcţiei Generale a Poliţiei, referitoare la lucrările Congresului General al Studenţilor de la Târgu-Mureş.[274] Alexandru Cantacuzino a fost membru al echipei legionare plecate în Spania. A supravieţuit şi a revenit în ţară în februarie 1937 unde a scris şi publicat memoriile sale de pe frontul spaniol, exaltând, în tonul vremii de altfel, martirajul lui Ion Moţa şi Vasile Marin[275]. A participat la campania electorală din noiembrie 1937 iar în ianuarie 1938, cu ocazia comemorării unui an de la jertfa lui Moţa şi Marin, Al Cantacuzino a fost numit de Codreanu şeful Corpului Legionar “Moţa-Marin”(C.L.M.M.), care se dorea o unitate de elită, o unitate de luptă şi jertfă cu un efectiv de 10 000 de legionari[276]. În contextul arestării şi condamnării lui Corneliu Zelea Codreanu pe parcursul celor două procese din aprilie-mai 1938, Al. Cantacuzino a fost şi el arestat odată cu marea majoritate a liderilor legionari. În 18 iunie 1938 a reuşit să evadeze alături de profesorul şi arheologul Vasile Christescu. A schimbat mai multe adrese conspirative şi a participat la reorganizarea Mişcării în condiţii de clandestinitate, fiind şi membru al Comandamentului de prigoană. La 13 septembrie 1938, ziua de naştere a lui Corneliu Codreanu dar şi la 13 octombrie 1938, Al. Cantacuzino redactează câte un manifest cerând revizuirea procesului lui Corneliu Zelea Codreanu şi eliberarea Căpitanului. Arestat din nou, prinţul Alecu Cantacuzino a fost ucis în noaptea de 21-22 septembrie 1939 ca urmare a represaliilor organizate la nivelul întregii ţări de către efemerul guvern condus de generalul Gh. Argeşanu. Asasinarea primului-ministru Armand Călinescu de echipa legionară prahoveană a avocatului Miti Dumitrescu (Răzbunătorii) a oferit regelui Carol al II-lea pretextul principal al uciderii tuturor şefilor legionari din închisori şi a declanşării unui val de crime fără precedent în istoria României moderne. Abilitat de suveran, guvernul Argeşanu (21-27 septembrie 1939) a avut drept unic obiectiv eliminarea fizică a legionarilor, consideraţi inamici personali ai regelui şi principala forţă de opoziţie a regimului autoritar carlist.
Prinţul Alexandru Cantacuzino s-a căsătorit cu Florica Milcoveanu, fiica colonelului de cavalerie Constantin Titi C. Milcoveanu, fost averescan şi prefect al judeţului Dolj în timpul guvernării generalului Al. Averescu dintre anii 1926-1927. Soţia prinţului era vara primară a studentului medicinist şi viitorului doctor Şerban Milcoveanu, prieten, camarad legionar şi coleg în structurile UNSCR la jumătatea anilor “30 [277]. Din Memoriile lui Şerban Milcoveanu aflăm că Al Cantacuzino a fost şi directorul departamentului Externe din cadrul UNSCR şi că au participat amândoi la Congresul Internaţional Studenţesc de la Praga din august 1935, unde prinţul Cantacuzino s-a remarcat prin propunerea unei moţiuni mai mult decât curajoase, la acel moment. Astfel, studentul Al. Cantacuzino, delegatul României la Congresul Confederaţiei Internaţionale Studenţeşti, a propus şi supus votului delegaţilor la Congres, acceptarea reprezentanţilor organizaţiilor studenţeşti din Germania, ţară exclusă şi neafiliată Confederaţiei după 1933[278].
Alături de generalul Zizi Cantacuzino-Grăniceru şi Alexandru Cantacuzino, în structurile organizatorice legionare remarcăm prezenţa şi activitatea unui alt descendent al familiei Cantacuzino: Andronic Cantacuzino. Acesta era văr primar cu Alecu, fiind fiul lui Nicolae Cantacuzino-un alt fecior al Nababului-şi al Georgetei, născute Ghica. Nicolae a îmbrăţişat cariera ostăşească la care a renunţat totuşi devreme pentru a se dedica vieţii politice alături de tatăl şi de fraţii săi. A fost ales de mai multe ori senator din partea Partidului Conservator şi mai târziu pe listele Partidului Poporului şi pe ale grupării lui Grigore Filipescu.
Andronic Cantacuzino a absolvit liceul la Sf. Sava, apoi a urmat Belle Arte la Paris reuşind să-şi organizeze un atelier de pictură în celebrul cartier parizian Montparnasse. După asasinarea lui Codreanu în 30 noiembrie 1938, atelierul său este pus la dispoziţie camarazilor legionari care se aflau în capitala Franţei. A făcut parte, se pare, din celebrul cuib legionar parizian alături de Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Faust Brădescu ş.a. După ce a revenit în ţară, în septembrie 1940, nu a deţinut funcţii publice, dar a continuat să se întâlnească cu foştii săi camarazi şi s-a integrat în organizaţia Răzleţi din Capitală. După evenimentele din 21-23 ianuarie 1941 a fost arestat sub acuzaţia de rebeliune şi depus la Aiud. Plecat pe frontul de est, în aşa numitele batalioane de reabilitare constituite la Sărata, Andronic Cantacuzino a fost grav rănit la Cotul Donului şi internat într-un spital de campanie. Spitalul a fost, însă, bombardat de către aviaţia sovietică. Evacuat de un camarad din clădirea cuprinsă de flăcări, cu un picior smuls din şold, Andronic Cantacuzino a murit îngheţat în zăpadă, în noaptea de 19 noiembrie 1942[279]. De altfel, aceiaşi soartă au avut şi alţi legionari întemniţaţi care au ales să se înroleze în războiul sfânt pentru dezrobirea Basarabiei. Tot pe front au sfârşit şi camarazii săi legionari Haig Acterian şi pictorul Al. Bassarab, acesta bun prieten cu Andronic Cantacuzino, alături de care a iniţiat şi organizat Grupul Artă “Iconar”.
După 23 august, odată cu invazia ruşilor în România, fratele lui Andronic, Ştefan, împreună cu fii săi Ştefan şi Andronic se refugiază în Suedia, la Stockholm, unde cer azil politic, punând astfel bazele ramurii suedeze a familiei Cantacuzino[280].

O altă familie princiară care a dat Mişcării Legionare adepţi de seamă a fost familia Sturdza, neam vechi boieresc din ţara Moldovei despre care marele istoric al Revoluţiei franceze, Joseph de Maistre spunea: “La famille Sturdza est à elle seule toute une Académie”[281].
Mihail Sturdza era fiul lui Radu Sturdza (căsătorit cu Maria Jora), fost consul general la Constantinopol şi nepot al lui Vasile Sturdza (1810-1870). Acesta a fost membru de seamă al partidei naţionale unioniste, caimacam al Moldovei şi unul dintre principalii făuritori ai Unirii de la 1859.282. Tovarăş de idei cu M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. Negri (era cumnat cu C. Negri, fiind căsătorit cu Zulnia, sora acestuia) şi participant la evenimentele revoluţionare din 1848, Vasile a fost iertat de către ruda sa domnitorul Mihail Sturdza evitând, astfel, în ultimul moment exilul. Pe linie maternă, Mihail Sturdza era înrudit cu familia Jora, o alt faimos neam boieresc al ţării Moldovei. Bunicul său, Mihai Jora a fost şi primul ministru al Afacerilor Străine al lui Alexandru Ioan Cuza. Prin căsătoria cu principesa Zoe Movrocordat, fiica generalului Leon Mavrocordat, M. Sturdza se înrudea şi cu familia Ghica-Comăneşti, soţia sa fiind nepoată a lui Dimitrie Ghica-Comăneşti (1838-1902). Acesta era un pasionat explorator care împreună cu fiul său Nicolae a organizat o expediţie de patru luni în Somalia. Exponatele şi trofeele cinegetice au fost donate, în mare parte, muzeului întemeiat de marele naturalist Grigore Antipa, prietenul sau[283].
Mihail Sturdza şi fiul său Ilie Vlad Sturdza au aderat la Mişcare în a doua jumătate a anilor ’30. Lucă Sturdza-cum era alintat în familie şi în cercurile protipendadei-a fost diplomat de carieră, doctor în Drept Internaţional, ambasador al României la Riga şi la Copenhaga iar din septembrie 1940, odată cu instaurarea Statului Naţional Legionar, a preluat Ministerul de Externe. Fiul său, Ilie Vlad, s-a născut la Berna în 1915, când tatăl său era în misiune diplomatică pe lângă consulatul nostru din Elveţia. Ilie Vlad Sturdza a fost şeful organizaţiei legionare a judeţului Iaşi în timpul guvernării legionare. Căsătorit cu Felicia, fiica generalului Avramescu, Ilie V. Sturdza a contribuit, de bună seamă, la acţiunea de convingere a generalului Avramescu, pion important al aşa numitului plan Stoicănescu. Pus la cale de către Horia Sima, acest plan viza un 23 august invers, care avea două dimensiuni operative: una politică şi una militară. Iniţiativa militară consta în întoarcerea armelor împotriva aliaţilor sovietici. Armata a IV-a condusă de generalul Avramescu urma să defecteze şi să se ralieze foştilor aliaţi germani.
Ilie Vlad Sturdza s-a apropiat de Legiune în 1936, când tatăl său îl informează pe Codreanu despre pericolul semnării unui acord feroviar româno-sovietic ce permitea tranzitul trupelor sovietice pe teritoriul românesc spre Cehoslovacia, în cazul unui conflict germano-francez. Episodul ni se pare semnificativ prin prisma încrederii pe care liderul legionar şi organizaţia sa politică o inspiră unui membru din vechea aristocraţie a ţării, crescut şi instruit la şcoala compromisului politico-diplomatic. Practic, Mişcarea era o formaţiune politică radicală care promova eradicarea tranzacţionismului levantin şi a compromisului din viaţa publică românească. În definitiv, M. Sturdza era diplomat de carieră şi salonard prin formaţie, însă câteva aspecte din viaţa acestuia vin să infirme aprecierile pripite la adresa sa. Tânărul Mihail Sturdza fusese crescut în atmosfera patriarhal-boierească de la conacul familiei sale din Tescani, în cultul onoarei şi al patriotismului dus la extrem. O astfel de educaţie recomanda alegerea unei cariere militare. În cartea sa, M. Sturdza povesteşte că el şi fratele său nu au ales meseria armelor “care era cea pe care o doream, fiindcă socoteam că pata Trădării din noaptea de 11 februarie 1866 nu fusese încă spălată de pe steagul Oştirii noastre”[284]. Pe de altă parte, Mihail Sturdza fusese crescut în cultul iubirii şi respectului pentru Cuza Vodă şi alături de bunicul său Vasile Sturdza, bun prieten cu Domnitorul Unirii, considera că detronarea lui Alexandru Ion I a însemnat o prăbuşire a cursului firesc al devenirii româneşti[285]. El deplânge soarta ţării pentru faptul că “oamenii ţării” au fost înlocuiţi cu “politicienii şi oamenii partidelor”. Frustrările etalate de M. Sturdza sunt în ton cu proiectul deconstrucţiei conservatoare faţă de instituţionalizarea forţat-nivelatoare liberaloidă şi cu iacobinismul sanguinar instaurat în viaţa politică românească de către purtătorii noului duh al reformei. El scrie despre “prisosul de dragoste şi de durere de neam care însufleţea o clasă stăpânitoare din care ne coborâm; o clasă care s-a lepădat de toate privilegiile şi prerogativele, de care se folosise timp de veacuri, fără ca nimica să o silească să o facă, care a dat totul înainte ca să i se ceară ceva”[286]. Ca boier de viţă veche, M. Sturdza remarcă, nu în ultimul rând, calitatea îndoielnică a celor care au înlocuit vechea elită a ţării “ şi unde au dus ei ţara” şi, evident, se întreabă retoric dacă “acei câţiva bătrâni cu barbă şi cu ciubuc, Conachi, Ştefan şi Alexandru Catargi, Toader Balş şi alţii, nu aveau dreptate când cereau să se păstreze încă ceva din vechile datini, din vechile obiceiuri, din vechiul aşezământ, din vechea ierarhie, fără a ne lăsa amăgiţi până unde bunicii noştri, fără să o ştie, se lăsaseră amăgiţi de mincinoasa şi sângeroasa nălucă a Revoluţiei franceze”[287]. Faptul că M. Sturdza accentuează rolul important jucat de boierii patrioţi în decursul istoriei noastre şi nostalgia vremurilor glorioase apuse pentru totdeauna sunt reflexe ale romantismului de sorginte conservatoare şi totodată aspecte care închid şi/sau completează un cadru paseist-tradiţionalist, facil de decriptat doar în cheie conservatoare. Imaginea vremurilor idilice marcate de vitejia boierilor de ţară creionate de M Sturdza în memoriile sale [288] este conexă cu faimoasa axiomă enunţată de Barbu Catargiu, care scria că odinioară „cine zicea boier-zicea ostaş, zicea viteaz”[289]. Reacţia lui Mihail Sturdza faţă de carenţele regimului politic din România interbelică şi integrarea lui într-o formaţiune radicală ni se pare emblematică pentru societatea românească interbelică în general dar şi pentru clasa socială pe care acest boier de viţă veche o reprezenta. În general, prin conservatorismul propriu acestei categorii sociale, se respingeau experienţele diplomatice şi politica de aventură recomandată, se pare, chiar de către oamenii politici francezi, conform planului mai vechi de încercuire a Germaniei dar şi pe fondul ascensiunii stângii şi formării guvernului Frontului Popular în Franţa. De altfel, deşi angajat al Ministerului de Externe, condus în mai multe rânduri de marele diplomat N. Titulescu, M. Sturdza a fost un inamic făţiş al ideilor lansate şi promovate de Titulescu şi de multe ori şi-a salvat cariera diplomatică datorită intervenţiilor la regele Carol al II-lea[290]. După eşecul guvernării legionare şi evenimentele sângeroase din ianuarie 1941, M. Sturdza se auto-exilează. Rămâne în perioada războiului la Copenhaga iar după 23 august 1944 ia parte la acţiunile de reorganizare a Legiunii, ocupând postul de ministru de Externe al efemerului guvern de la Viena, constituit la 10 decembrie 1944. După război, M. Sturdza participă activ la manifestările politice şi culturale ale exilului românesc (la Buenos Aires, Rio de Janeiro, Paris, Madrid), fără a ţine cont de fosta culoare politică a participanţilor la aceste acţiuni.

Mutaţiile social-politice şi economice de după 1918 dar şi declinul evident al vechii boierimi, care s-a văzut concurată sau chiar exclusă de către noile elemente burgheze sau îmburghezite, modelează un nou discurs conservator, tot de extracţie junimistă, ce valorifică o intuiţie conceptuală anterioară, sesizabilă în opera publicistică eminesciană. Astfel, accentul cade pe activarea potenţialului ţărănesc, întrucât autentica tradiţie românească s-a născut şi conservat în mediul rural. Această temă a fost exploatată-deşi din unghiuri diferite-de Aurel C. Popovici, Constantin Rădulescu-Motru şi mai ales de către N. Iorga, principalul artizan al sămănătorismului. Teoretician (ignorat astăzi) al ţărănismului şi mai târziu al Dreptei radicale, Nae Ionescu a remarcat rolul jucat de N. Iorga în creionarea noului stat naţional bazat pe autohtonism şi ortodoxism, în care rolul fundamental îl deţinea clasa ţărănească: “Statul românesc şi civilizaţia românească nu se pot ridica decât pe punerea în valoare a specificului românesc, care nu are decât un izvor de alimentareclasa ţărănească”[291]. În opinia lui Nae Ionescu, deşi conservatorii şi junimiştii observaseră incapacitatea regimului parlamentar şi criza partidelor politice, aceştia nu au trecut barierele unei interpretări evoluţionist-organiciste de tip burkean[292] şi au rămas prizonierii spiritului de castă, argumentând preeminenţa elementului boieresc cu rol de organizator al vieţii de stat. Mentorul recunoscut al noii generaţii interbelice observa că în mentalitatea conservatoare a sfârşitului de secol XIX, naţiunea era tratată tot după modelul iluminist al lui Diderot şi Rousseau (contractualist) şi că odată cu N. Iorga naţiunea apare fundamentată pe criteriu organic, teoretizat de Herder şi Fichte, pentru care naţiunea este o realitate culturală pe preexistă individului şi care nu-i poate aparţine electiv, ci organic[293]. Aşadar, nu în proiectul conservatorjunimist se produce inversarea rolurilor sociale în organizarea vieţii de stat, ci în discursul politic al Dreptei naţionalist-creştine interbelice, unde elementul boieresc devine conştient subordonat intereselor generale ale ţării, respectiv construcţiei instituţionale care să răspundă clar necesităţilor de dezvoltare ale ţărănimii, identificată ca ultim bastion al românismului. După aplicarea celor două reforme, organizarea şi înregimentarea politică a ţărănimii au fost obiective declarate ale tuturor partidelor din România interbelică, însă la o analiză atentă a vieţii politice româneşti distingem trei etape de anvergură ale acestui proces. Fără a trece în revistă amănunte de ordin electoral ce ţin de regimul şi comportamentul electoral dar şi de cultura politică a României interbelice (de exemplu, aşa-numita zestre electorală), realmente lumea satului a răspuns şi vibrat la mesajul politic averescan şi naţionalţărănesc. Însă, după epuizarea mitului Averescu şi consumarea speranţei naţional-ţărăniste, ţărănimea şi liderii de opinie din mediul rural (preoţii, învăţătorii, gospodarii) au fost captivaţi de discursul naţional-creştin şi de propaganda legionară asiduă, desfăşurată în mediul rural.
În concluzie, fără a reţine nicidecum o filiaţie perfectă, se impune a consemna, fără urmă de … surpriză sau alte conotaţii care s-ar putea inventa în scopuri departe de rosturi ştiinţifice, că o parte din Dreapta veritabilă a veacului al XIX-lea s-a regăsit în Dreapta secolului trecut, atât de blamată şi mistificată, niciodată integral investigată.

extras din Capitolul 3. De la Legiunea Arhanghelul Mihail şi Garda de Fier la Partidul “Totul pentru Ţară” , din lucrarea Dreapta românească interbelică a istoricului Corneliu Ciucanu, apărută în 2009 la TIPO MOLDOVA(se descarcă de pe cice.ro)

[246] Vezi îndeosebi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei româneşti. 1927-1941, Bucureşti, Editura FFPress, 2005, passim. Sub raportul informaţiilor, ca valoare şi număr, cf. cu obligativitate însemnările unui reputat actor şi recunoscut comentator al faptelor şi proceselor social-politice survenite – Dr. Şerban Milcoveanu, op. cit., 620 p.
[247] Nicolae Iorga, „Ideile abstracte şi statul organic”, în Sfaturi pe întuneric, vol I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196.
[248] Vezi Mircea Eliade, Itinerarul spiritual, în “Cuvântul” din 6 septembrie 1927.
[249] Este vorba de o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva bătrânilor acuzaţi de ignoranţă sau rea voinţă. Mannifestul reia tema junimistă a formelor fără fond, semnalând eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa politică şi culturală ţării:
“Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite. Uitând că ideea şi pisica nu se împrumută, au cerşit în vecini şi-au adus acasă frânturi de căpătat şi piese şterpelite dintr-un motor străin. Generaţia părinţilor noştri a trăit din împrumuturi necernute şi din gânduri neisprăvite…Printr-o dezolantă lipsă de simţ filozofic, înaintaşii noştri împrumutaseră două gânduri disperate şi au trăit din seva lor, din ce în ce mai strâmtoraţi şi mai cotidiani, fără să le transfigureze şi să le armonizeze într-o unitate superioară. Sfârşitul secolului trecut le pusese la dispoziţie concepţia materialistă a istoriei, iar psihologismul filosofiei le oferise seducătoarea cosmogonie monisto-darviniană a ştiinţelor naturale…”
[250] ANRM, fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), f. 673. Într-o notă-sinteză din noiembrie
1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează începuturile, evoluţia şi translarea
mişcării naţionaliste cuziste şi mai apoi a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces,
organele informative româneşti sesizează caracterul subversiv şi afilierea ideologică făţişă la
Internaţionala a III-a de la Moscova a grupului studenţesc ieşean – Societatea studenţilor
basarabeni – condus de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de
stânga existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat
de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările studenţeşti naţionaliste din perioada
1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva stângii şi au vizat stoparea bolşevismului
internaţionalist şi ateu în Universitate.
[251] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”, 2001, p. 112.
[252] Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti, Editura Politică,
1987 (capitolul Conservatorismul politic, pp. 461-527).
[253] Idem, Conservatorismul românesc, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine
politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 91-92.
Istoricul Ion Bulei a remarcat dispariţia conservatorismului “în vânzoleala de prefaceri,
curente şi experienţe” dar că acesta “potenţează ţărănismul, gândirismul, trăirismul,
tradiţionalismul ortodox şi legionarismul”.
[254] ASRI, fond “Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.
[255] Ibidem.
[256] Cf. “Dosarele istoriei”, nr. 4/1997, p. 60-61. Într-o Notă despre Mişcarea
Legionară din lagăre şi închisori a M. A. I., datată 8 septembrie 1956, se arată despre
legionarii aflaţi în detenţie: “Sunt disciplinaţi, unitari, au obiective precise, gata de luptă etc.;
sunt singurii care păstrează permanent legătura cu legionarii din străinătate, alcătuind astfel
o mişcare unitar organizată, continuu în acelaşi spirit şi pe aceleaşi ţeluri, ascultă orbeşte de
comandanţi şi şefi[…] Au acelaşi spirit tehnică conspirativă, ceea ce îi ajută să lucreze în
condiţiile actuale”. De asemenea, documentul respectiv mai relatează că: “Deţinuţii eliberaţi,
exprimând şi convingerile deţinuţilor rămaşi în lagăre, declară că singura realitate politică o
constituie legionarii, fiindcă: sunt cei mai numeroşi (numai pe Insulă, la Canal, erau 3000
legionari declaraţi); sunt singura formaţie politică organizată pe închisori, şantiere grupe,
dormitoare, camere, etc., astfel că la fiecare unitate şi subunitate se găsesc instructori etc.;
sunt ori legionari vechi, deprinşi cu privaţiunile şi lupta, ori tineri formaţi «în spiritul jertfei
şi suferinţei», formare sufletească înlesnită de regimul de închisori şi lagăre[…] Legionarii
care părăsiseră acum 2-3 ani, în agitaţia lor, ideea antisemită, au rechemat-o în ultimul timp,
însă ideea centrală a mişcării lor e anticomunismul şi exterminarea totală a tuturor
comuniştilor şi a tuturor acelora care, sub o formă sau alta, i-au sprijinit şi îi sprijină[…].
Legionarii au înregimentat aproape pe toţi învăţătorii şi preoţii din închisori şi lagăre, pe
tinerii deţinuţi, ca şi o mare parte din intelectuali[…]. Este de remarcat că şi celelalte
fracţiuni naţionaliste – unele în duşmănie cu legionarii – au fost silite să recunoască
supremaţia legionară şi să caute a intra în legătură cu dânşii. Aceasta este în special, situaţia
partidului cuzist […]. Indiferent de ţelurile lor viitoare, legionarii se prezintă însă ca forţa de
şoc a planurilor imperialiste imediate în ţara noastră”. Tot acest document mai reţine o
apreciere a unuia dintre fiii omului politic liberal Constantin (Dinu) I. C. Brătianu care
supravegheat informativ, afirma despre legionari că într-o eventuală conjunctură favorabilă a
luptei anticomuniste aceştia: “nu pot fi ignoraţi, deoarece sunt o forţă activă formidabilă care
a supravieţuit, s-a refăcut şi dezvoltat şi poate fi folosită admirabil” (ibidem).
[257] Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în
vâltoarea secolelor, traducere de Maria Şerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti, Editura
Albatros, 1996, p. 360.
[258] Potrivit genealogiei lui Ion Mihai Cantacuzino, Iordache Cantacuzino (1777-
1829), descendent din Şerban Vodă Cantacuzino, la a IV-a generaţie, contractează două
căsătorii. Din prima căsătorie cu Ruxandra Râfoveanu rezultă trei copii (Sultana, Constantin
şi Maria). Prin Constantin (1811-1876) se inaugurează aşa-numita ramură Râfoveni. Din
căsătorie lui Iordache cu P. Matraca, se nasc tot trei copii, Catinca, căsătorită cu Nicolae
Fotino, Nicoliţă , mort de tânăr şi Gheorghe (1815-1890), viitorul preşedinte al Curţii de
Casaţie, căsătorit cu Eliza Florescu şi întemeietorul ramurii Corneni.
[259] Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 366.
[260] Ibidem, p. 360.
[261] Ibidem,
[262] Ibidem.
[263] Ibidem, p. 372.
[264] Ibidem, p. 366.
[265] Ibidem, p. 373.
[266] Ibidem, p.376.
[267] Ibidem.
[268] Petre Pandrea, Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică. Memorii penitenciare,
ediţie îngrijită de Nadia Marcu – Pandrea, Bucureşti, Editura Vremea, 2001, p. 311.
[269] Ibidem, p.312.
[270] “Buna Vestire”, anul I, nr. 189 din 14 octombrie 1937, p. 2
[271] ASRI, fond “Diverse”, dosar nr. 15, f. 146-158.
[272] Cronologie legionară, p. 89. Vezi şi Românul de mâine în vol. Opere complete,
Bucureşti, 1937, pp.101-105.
[273] Alexandru Cantacuzino, Românismul nostru, pp.129-153.
[274] ANIC, fond Casa Regală, dosar nr. 9. /1936, f. 9-11.
[275] Cartea intitulată Pentru Christos a apărut iniţial la Bucureşti, în 1937, apoi a fost
retipărită la Salzburg, în 1952 şi inclusă în Colecţia “Omul Nou”.
[276] Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 336. Vezi şi Cronologie legionară, p.
138.
[277] Dr. Şerban Milcoveanu op. cit., passim; idem, Memorii, p. 29-30.
[278] Ibidem, pp. 33-35.
[279] Ion Mihai Cantacuzino, op. cit., p. 420-421.
[280] Ibidem.
[281] Cf. Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul
Mihail la Legiunea Străină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cuvânt
înainte de Mihai Ghyka, Bucureşti, Editura Vremea, 2002, p. 6.
[282] Ibidem. Vezi şi Octav-George Lecca, Familiile boiereşti române, ediţie Alexandru
Condeescu, Bucureşti, Editura Libra, 2000, p. 550.
[283] Ilie-Vlad Sturdza, op. cit., p. 6-7.
[284] Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Alba
Iulia-Paris, Editura Fronde, 1994, p. 52.
[285] Ibidem.
[286] Ibidem.
[287] Ibidem, p. 53.
[288] Ibidem, pp. 51-53. În primul capitol, intitulat sugestiv Trecutul în noi, M Sturdza
face o retrospectivă a faptelor de arme ale Sturdzeştilor, consemnate de vechile cronici.
[289] Barbu Catargiu, „Cine zicea boier-zicea ostaş, zicea viteaz”, în Cazul Barbu
Catargiu. O crimă politică perfectă, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 105
[290] Petre Pandrea, op. cit., p. 369.
[291] Nae Ionescu, De la Sămănătorul la noul stat naţional, în „Cuvântul” din 13 august
1930.
[292] Ioan Stanomir, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga,
Bucureşti, Cartea Veche, 2008, passim.
[293] Dora Mezdrea, op. cit., p. 341.