Ne adresăm înaltelor foruri politice, morale şi academice din întreaga lume, capabile să ia atitudine şi să-şi exprime un punct de vedere documentat şi argumentat asupra unui subiect extrem de important pentru poporul român: acuzaţia potrivit căreia România a fost părtaşă la holocaustul antievreiesc din anii 1940-1945. Sunt avansate cifre care urcă până la 800.000 (opt sute de mii) numărul evreilor care şi-au pierdut viaţa în aceste condiţii, ca victime ale unui genocid, ale unui holocaust provocat şi organizat de autorităţile româneşti. În mod deosebit incintele memoriale de la Tel-Aviv şi Washington fac menţiune de această cumplită hecatombă, răspândind în conştiinţa omenirii faima tristă a acelui carnagiu care s-ar fi petrecut pe teritoriul României sau din pricina autorităţilor româneşti, a poporului român.

Ne vedem puşi în situaţia de a semnala şi sublinia faptul că dovezile invocate în sprijinul acestei acuzaţii sunt extrem de precare şi de neconvingătoare în raport cu gravitatea acuzaţiilor.

De asemenea, se cunoaşte bine faptul că, dimpotrivă, foarte multe personalităţi, inclusiv de naţionalitate evreiască, printre care şi reputaţi istorici, au semnalat situaţia de excepţie de care au avut parte evreii în România anilor ’40, când România a reprezentat pentru sute de mii de evrei „o oază de linişte şi pace” (Malcolm Randolph)… Însuşi W.Filderman, preşedinte al Uniunii Evreilor din România în perioada 1940-1945, declara în 1946 că „în nici o ţară dominată de nazişti, n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie a populaţiei evreieşti”. Această concluzie a fost reluată în cadrul Congresului Institutului Internaţional de Statistică, Stockolm, 8-15 August 1957, în comunicarea intitulată Regional Development of the Jewish Population in Romania.

Noi, semnatarii documentului de faţă, contestăm în modul cel mai solemn şi mai categoric realitatea unui holocaust antievreiesc produs vreodată în România şi cerem, din partea celor care susţin producerea acestui holocaust, să-şi facă cunoscute temeiurile, argumentele şi dovezile, întreg probatoriul valabil şi acceptabil sub aspect juridic şi ştiinţific, punându-l la dispoziţia opiniei publice internaţionale.

Noi nu excludem deloc eventualitatea ca, prin contestarea ideii de holocaust şi genocid antievreiesc în România, noi să ne situăm fără voia şi fără ştiinţa noastră, pe o poziţie greşită, a neadevărului, de a ne înşela aşadar asupra celor petrecute în anii ’40-’45. De aceea noi cerem o judecată publică şi internaţională asupra chestiunii şi nu ne erijăm în postura închipuită de unici deţinători ai adevărului. Ne adresăm celor ce deţin documente şi argumente, fie pro, fie contra ideii de holocaust în România, rugându-i să le publice in extenso ori să le pună la dispoziţia tuturor celor interesaţi, a publicului larg îndeosebi.

Ne adresăm celor care au formulat acuzaţia de holocaust în România invitându-i respectuos şi colegial să publice documentele pe care au întemeiat această acuzaţie de holocaust, o acuzaţie atât de gravă, de cutremurătoare. Dacă însă aceste dovezi au fost deja publicate şi au stârnit în timp contestaţii şi contra-argumente potrivnice ideii de holocaust în România, rugăm ca odată cu republicarea documentelor holocaustului să se precizeze şi motivele pentru care contestaţiile şi obiecţiile de până acum au fost respinse şi se menţine mai departe acuzaţia de holocaust, de genocid antievreiesc în România.

Ne adresăm celor care nu au nici un amestec direct în această dispută, dar care îşi pot spune părerea, în principiu, asupra gravităţii acuzaţiei de holocaust şi asupra necesităţii ca o asemenea acuzaţie să fie întemeiată pe o documentaţie şi o argumentaţie serioasă şi irefutabilă.

Există o disproporţie frapantă între dimensiunile apocaliptice ale holocaustului din România şi numărul extrem de mic al persoanelor din România care au fost până azi acuzate şi încriminate şi pedepsite pentru crime împotriva umanităţii, împotriva populaţiei evreieşti. În momentul de faţă încă mai sunt în viaţă destul de multe persoane care cunosc ori au luat parte la acele evenimente din anii ’40-’44. Nu e târziu ca să fie identificate şi trase la răspundere persoanele care au participat la desfăşurarea holocaustului, fie şi ca simplu executant. În acest sens, noi, semnatarii documentului de faţă, ne exprimăm în mod solemn convingerea că pentru crima de genocid, de holocaust, nu poate exista nici prescripţie şi nici circumstanţe atenuante, de aceea ne declarăm totala disponibilitate de a sprijini orice acţiune sau activitate având drept scop identificarea şi pedepsirea celor vinovaţi de producerea în România a unui holocaust anti-evreiesc sau anti-ţigănesc. Dacă un astfel de holocaust s-a produs într-adevăr, înseamnă că încă mai sunt în viaţă numeroase persoane care au participat, într-un fel sau altul la acţiunile criminale din anii ’40-’44. Aceste persoane se cuvine să fie identificate şi pedepsite pentru abominabila lor faptă!

Avem însă o nedumerire: de ce până acum organizaţiile şi instituţiile care se ocupă pe plan mondial de identificarea vinovaţilor de holocaust şi genocid antievreiesc nu au deschis nici o anchetă asupra holocaustului din România? Nici o cercetare serioasă, temeinică din punct de vedere juridic, ştiinţific şi istoric care să dea de urma celor care au asasinat 800.000 de evrei! Nu putem consemna pe acest subiect, al holocaustului din România, nici măcar o anchetă gazetărească, un reportaj mai amplu de câteva rânduri!

Din păcate, acest dezinteres total faţă de dovezile şi probele producerii holocaustului nu-i împiedică pe unii, persoane şi instituţii, să deplângă mai departe sutele de mii de victime ale unui holocaust imaginar, nedovedit şi neînregistrat în analele istoriei propriu-zise.

În mod specific semnalăm situaţia în care se află membrii Mişcării Legionare, formaţiune politică aflată la guvernarea României în perioada 6 septembrie 1940-20 ianuarie 1941, în sarcina căreia sunt puse o sumedenie de victime, fiind în mod curent acuzată de pogromuri şi genocid antisemit. La sfârşitul celui de-al II-lea război mondial, după cum se ştie, forţele aliate au organizat un tribunal internaţional, cel de la Nüremberg, care a cercetat toate crimele împotriva umanităţii comise în anii celui de-al II-lea război mondial. Cu acest prilej a fost anchetată şi Mişcarea Legionară, dar procurorii înaltei instanţe internaţionale, nu au putut reţine nici o vină, nici o crimă de genocid pe seama legionarilor. Cu toate acestea, sub efectul propagandei comuniste, acuzaţiile de genocid la adresa Mişcării Legionare din România nu au încetat nici o clipă. Nici măcar după căderea comunismului, ceea ce ar putea constitui o dovadă în plus că acesta, comunismul, este departe de a-şi fi dat sfârşitul.

Mişcarea Legionară din România a fost prima formaţiune politică din lume care a avut în programul ei politic şi în strategia sa, ca principal obiectiv, lupta împotriva comunismului, considerând că „triumful mişcării comuniste din România ar însemna desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii.”

Mereu acuzată de crimele cele mai oribile, Mişcarea Legionară pretinde a fi victima unei vaste manipulări a opiniei publice, a unei diversiuni mediatice care a încercat, până acum cu un succes total, să arunce pe umerii legionarilor povara unei vinovăţii fără pereche în istorie. În ultimii ani însă, în apărarea Mişcării Legionare s-au adus probe şi argumente tot mai convingătoare care confirmă în mod strălucit verdictul de la Nüremberg. Semnatarii documentului de faţă susţin şi aprobă cererea cu care ni se alătură reprezentanţii Mişcării Legionare, de a se pune la dispoziţia tuturor instanţelor internaţionale, a persoanelor doritoare şi interesate de aflarea adevărului istoric, pentru a da toate lămuririle şi explicaţiile legate de activitatea acestei formaţiuni politice în anii ’40-’44, legate de activitatea fiecărui membru, fiind gata să răspundă în faţa justiţiei pentru aceste fapte, conform principiului „crima de genocid nu se prescrie”!

Nu putem decât să promovăm şi să susţinem în faţa opiniei publice internaţionale dorinţa compatrioţilor noştri legionari de a se face definitiv lumină şi dreptate în privinţa activităţii lor, a ideologiei şi a practicii lor politice. Cităm în acest sens un paradox: deşi mii şi zeci de mii de legionari au cunoscut rigorile şi suferinţele temniţelor, condamnaţi la ani grei de închisoare în perioada 1941-1964, deşi pe seama legionarilor sunt puse mii de victime din rândul evreilor din România, până azi nici un legionar nu a fost acuzat şi inculpat pentru uciderea unui evreu! Nici măcar după 23 august 1944, când în structurile politice din România au ajuns numeroşi comunişti evrei!

De aceea considerăm că, deşi este destul de târziu, încă nu este prea târziu pentru a afla adevărul despre vinovăţia legionară faţă de evreii din România şi din lumea întreagă. Susţinem cu tărie ca legionarii vinovaţi de violenţe şi atrocităţi antievreieşti, de crime, să plătească potrivit legii penale indiferent de vârsta celor vinovaţi. În mod special solicităm intervenţia instituţiilor pe care evreimea mondială le-a creat pentru identificarea tuturor persoanelor care s-au făcut vinovate de crime împotriva evreilor. Suntem în situaţia de a consemna ca pe un lucru greu de înţeles faptul că până azi aceste instituţii şi organizaţii cu vocaţie justiţiară nu au putut stabili nici măcar pentru un singur român legionar implicarea în acţiuni antievreieşti criminale! Cu toate acestea, asupra legionarilor şi, implicit, a românilor se menţine aceeaşi presiune mediatică, produsă prin insistenţa cu care este reluată la nesfârşit acuzaţia de genocid şi de holocaust antievreiesc în România.

Ne adresăm în mod deosebit muzeelor-memoriale ale holocaustului din Tel-Aviv şi Washington pentru a le face cunoscut că au datoria morală de a prezenta publicului internaţional, specialiştilor jurişti şi istorici, documentele doveditoare pe baza cărora au stabilit că în România anilor ’40 s-a comis un genocid apocaliptic: un holocaust!

Cunoaştem bine că în România acelor ani a existat o legislaţie cu caracter discriminator faţă de evrei, dar acea legislaţie antisemită, impusă României de contextul internaţional, nu a împins niciodată discriminarea până la crimă, la genocid. Dimpotrivă, potrivit acelei legislaţii care interzicea evreilor accesul în structurile combatante ale Armatei Române, zeci de mii de evrei au fost salvaţi de la moarte neparticipând la un război care pe români i-a costat viaţa a aproape un milion de oameni în floarea vieţii.

De asemenea, ştim că au existat lagăre de deportare pentru evrei, dar numai pentru evreii care se făcuseră vinovaţi de colaborare cu inamicul, de organizarea în spatele frontului a diverse acţiuni şi activităţi de sabotaj, soldate cu moartea a mii de soldaţi şi ofiţeri români. Aplicarea legii marţiale în asemenea cazuri, chiar şi a unor represalii oricât de sângeroase nu constituie un act de genocid, de persecuţie rasială.

Acei evrei nefericiţi au fost sub incidenţa legii penale, împinsă uneori până la pedeapsa capitală, dar nu pentru că au fost evrei, ci pentru că erau simpatizanţi sau agenţi ai Uniunii Sovietice, ai bolşevismului, cu care România s-a aflat în conflict politic şi militar până în august 1944. În aceeaşi perioadă, pentru opţiunile lor politice au suferit, alături de evrei, şi numeroşi români care, după caz, au fost deportaţi, încarceraţi sau chiar condamnaţi la moarte. Nu pentru că erau români, ci pentru că erau trădători de Ţară! Astfel de trădători de ţară s-au găsit, din păcate foarte mulţi, şi printre evreii din provinciile de Răsărit ale României, Basarabia şi Bucovina.

În acest context, merită să luăm aminte faptul că au fost mulţi evrei din alte ţări europene (Franţa, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică), care, riscându-şi viaţa, s-au refugiat în România pentru a-şi salva viaţa ameninţată în ţara pe care o părăseau. Au fost şi evrei, nu puţin, care au părăsit România în acei ani. Au părăsit-o cu acordul şi chiar cu sprijinul autorităţilor româneşti şi toţi au plecat în aceeaşi direcţie: spre Palestina. Chiar şi evreii aflaţi în lagăre de deportare erau liberi să plece în Palestina sau în alte ţări! Un asemenea regim de deportare nu era în nici un caz un regim de exterminare.

În aprecierea evenimentelor, situaţiilor şi faptelor care ar putea face obiectul acuzaţiei de pogrom, genocid sau holocaust, noi credem că nu greşim dacă luăm în considerare numai acele acţiuni şi activităţi care au urmărit, în mod deliberat şi premeditat, să provoace moartea unor persoane culpabilizate exclusiv pentru apartenenţa lor la o anumită naţionalitate sau o religie.

După ştiinţa noastră, în arhivele româneşti, ajunse după război sub controlul total al forţelor aliate, nu s-a găsit nici un act care să poată evidenţia intenţia, politica sau dorinţa autorităţilor româneşti de exterminare fizică a evreilor sau a ţiganilor.

În momentul de faţă însă, cea mai mare parte a arhivei militare româneşti din anii războiului se află în Rusia, capturată după semnarea armistiţiului dintre România şi Rusia, în septembrie 1944. Cu aceste precizări vrem să preîntâmpinăm obiecţia incorectă şi neserioasă, precum că autorităţile româneşti de ieri şi de azi ar bloca accesul la arhive, împiedicând aflarea şi documentarea adevărului.

Semnatarii documentului de faţă ţin să precizeze, în încheiere, că nu avem nici o legătură cu acele persoane şi opinii care contestă integral producerea holocaustului antievreiesc din anii celui de-al II-lea război mondial. Competenţa noastră, oricum relativă, nu depăşeşte frontierele neamului românesc şi ale istoriei României. Dar ne vom permite să atragem atenţia asupra modului uşuratic, neserios în care sunt avansate cifrele şi însăşi ideea unui holocaust în România, cifre şi idee uşor de contestat deoarece nu se sprijină pe nici o dovadă!

Această joacă cu cifrele şi cu acuzaţiile cele mai înfricoşătoare devine vinovată faţă de evreii nevinovaţi care într-adevăr au suferit de pe urma unei politici rasiste, intolerante, de genocid. Au suferit cam peste tot în Europa acelor ani, dar nu şi în România. Din respect pentru suferinţa lor, atât de reală, noi nu dorim să intrăm în polemică pe tema holocaustului, ci ne interesează numai purul adevăr, indiferent care ar fi acela cu privire la felul în care s-au purtat evreii în România anilor 1940-1944 şi felul în care românii au răspuns solicitărilor istoriei în perioada amintită. Căci, aşa cum ne-au rămas mărturiile unor evrei demni de toată încrederea, în acei ani România şi poporul român au avut un comportament care face onoare demnităţii umane.