PRIN 1500…
Data viitoare când te speli pe mâini şi nu-ţi place temperatura apei, gândeşte-te la următoarele lucruri, petrecute in Anglia, in anii 1500:
– majoritatea oamenilor se căsătoreau în iunie deoarece îşi făceau baia anuală în mai şi încă mai miroseau cât de cât bine în iunie. Totuşi, miresele aveau cu ele un buchet de flori pentru a acoperi eventualul miros.
Inline image 1
De aici vine obiceiul de a avea un buchet la nuntă.
– baia consta într-o singură cadă mare plină cu apă fierbinte. Bărbatul casei avea privilegiul de a se spăla în apa curată, apoi fiii şi restul bărbaţilor din casă, urmaţi de femei şi în final copiii – ultimii fiind bebeluşii. Între timp, apa devenea atât de murdară încât era posibil să pierzi pe cineva în ea.
Inline image 2
De unde şi zicala: “Don’t throw the baby out with the bath water” (“Nu arunca şi copilul odată cu apa de baie”).
– casele aveau acoperişuri înalte şi pufoase de stuf (paie groase), fără lemn dedesubt. Era singurul loc unde animalele se puteau încălzi, aşa că toţi câinii, pisicile şi alte fiinţe mici (şobolani, gângănii) stăteau acolo. Când ploua devenea murdar şi alunecos şi uneori animalele alunecau şi cădeau de pe acoperiş.
Inline image 3
De unde zicala: “It’s raining cats and dogs” (“Plouă cu câini şi pisici”).
– nimic nu împiedica ceva să cadă în casă. Asta era o mare problema în dormitor, unde gândaci şi alte lucruri puteau murdări patul. Deci, un pat cu stâlpi şi un cearşaf pus deasupra oferea ceva protecţie. Aşa au apărut paturile cu baldachin.
Inline image 4
– cei bogaţi aveau podele de ardezie care deveneau alunecoase când se udau pe timpul iernii, aşa că împrăştiau paie (“thresh” – resturi de la treierat) pe jos ca să poată merge. Cu timpul, până în primăvară, paiele se tot adunau până când alunecau afară când se deschidea uşa.
Inline image 5
image 6Inline
Astfel s-a proptit o bucată de lemn la intrare. Aşa a apărut pragul (în engleză se numeşte “threshold”, care vine de la “thresh” şi hold” – a ţine, a opri).
– pe atunci uneori făceau rost de carne de porc, ceea ce îi făcea să se simtă destul de speciali. Când aveau musafiri, atârnau şunca de tavan ca să se dea mari.
Inline image8
http://www.parmaitaly.com/food/fotoprosciutto.jpg
Era semn de bogăţie că un bărbat “could bring home the bacon” (“era în stare să aducă şunca acasă”).
Tăiau puţină ca să împartă oaspeţilor şi apoi stăteau toţi în jurul mesei şi “chewed the fat” (“mestecau grăsimea”).
– pâinea era împărţită conform statutului social.
http://www.avantaje.ro/images/content/articles/2007/3/2423/paine8-172638787be03f2fc78a5_250_255_.jpg
Muncitorii luau partea arsă de pe fundul pâinii, familia lua mijlocul şi musafirii partea de sus (“upper crust”).
– căni de plumb erau folosite pentru a bea bere şi whisky.
Combinaţia asta de obicei dobora un om pentru câteva zile.
Cineva care trecea pe drum îi putea lua drept morţi şi îi pregătea de înmormântare.
Erau întinşi pe masa din bucătărie vreo două zile, în timp ce familia adunată în jur mânca, bea şi aştepta să vadă dacă se trezesc.
Inline image 12
Aşa a apărut obiceiul de “priveghi”, care în engleză se traduce “wake” (“to wake up” – “a se trezi”).
– Anglia este o ţară veche şi mică, aşa că oamenii începuseră să rămână fără locuri de îngropat.
Aşadar dezgropau coşciuge şi duceau oasele la o “casă-de-oase” (“bone-house”) şi refoloseau mormintele.
Inline image 13
– Deschizând acele sicrie, au observat că unul din 25 aveau urme de zgârieturi pe dinăuntru şi au realizat că unii din acei oameni fuseseră îngropaţi de vii.
Aşa că s-au gândit ca de atunci încolo să prindă o sfoară de încheietura mâinii mortului care să treacă prin acoperişul sicriului şi prin pământ până la suprafaţă şi să lege de ea un clopoţel.
Inline image 14Inline image 15
Cineva a stat de atunci noaptea în cimitir (aşa a fost inventată “graveyard shift” – “tura de noapte”) să asculte clopoţeii.
Astfel, oamenii vii erau “salvaţi de clopoţel” (“saved by the bell”), acesta mai fiind numit şi “soneria mortului” (“dead ringer”)
Off topic:
UNGURISME
Servus nu e al ungurilor, e al latinilor!
Servus
Încă din copilărie, românii transilvăneni aud între familiari și prieteni cuvântul „servus”, ca formulă de salut. Mai mult,
în aceeași ambianță a Transilvaniei, oricine poate constata repede că, în forme ușor modificate, acest termen este utilizat și de maghiari și de sași (șvabi), adică de germanici, atâția (foarte puțini) câți mai sunt ei pe la noi.
Cuvântul este, fără nicio îndoială, latinesc și se poate traduce în românește prin „sclav”, cu variantele „șerb” (moștenit în română chiar din latinescul servus, -i, de declinarea a II-a), „iobag”, „rob” etc. La origine, cuvântul modern „servus” este o elipsă (rest
al unei expresii, obținut prin suprimarea unor cuvinte care nu sunt indispensabile pentru obținerea sensului dorit) a expresiei Ego servus
tuussum!, ceea ce vrea să zică „Eu sunt servitorul tău!”, cu sensul „Mă pun la dispoziția ta!”, „Sunt gata să te slujesc!” etc. Expresia se
folosea în antichitatea romană, în Imperiul Roman (cu siguranță și în provinciile Dacia, Moesia și alte provincii danubiene), ca formulă de curtoazie, în rândul elitei (patricienilor mai ales, dar nu numai) și ea trebuie legată de o alta, anume Servus humillimus!, tradusă literal „Sunt sclavul cel mai plecat!” sau „Sunt slujitor preaplecat!” ori „Slugă preaumilă!”.
Salutul acesta era folosit atunci doar între bărbați și el venea numai dinspre inferior spre superior. S-a crezut, de către unii, că acest salut provine la noi direct din latinește și că există o continuitate în folosirea sa din timpurile antice până în epoca modernă și, implicit, până astăzi. Nu este așa, fiindcă, la români, prin evoluția firească a limbii, „servus” a devenit „șerb”! O performanță de acest fel au reușit – între toate popoarele romanice – numai italienii, prin locuitorii din regiunea Veneto, care au salutul binecunoscut de „ciao!”, moștenit din vechime din latinescul „sclavus” (sinonim cu „servus”). „Sclavus”, din forma „sclavo”, a ajuns în venețiană „sciavo”, apoi „sciao” și, în final, „ciao”. Însă formula de salut „servus”, care – în mod teoretic ar fi putut fi moștenită, în feluri adaptate, în limbile romanice – s-a pierdut la sfârșitul antichității și nu a fost folosită în mod curent în Evul Mediu.
Abia perioada Renașterii a redescoperit-o și reînviat-o, dar nu prin popoarele romanice, ci prin nobilii și învățații germani și germanofoni. În lumea germană a secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, puternic influențată de ideile umanismului, exista tendința de a reînvia antichitatea și chiar de a o imita (așa s-a întâmplat aproape peste tot la finele Evului Mediu occidental). Primii au fost învățații absolvenți de universități, care se străduiau să vorbească uneori între ei latinește sau măcar să schimbe câteva vorbe în limba lui Cicero și Caesar, începând cu salutul.
Nobilii germani – cu precădere cei din statele germane catolice din sud și mai ales din provinciile austriece – s-au deprins atunci, cu dorința de a se purta ca romanii, să se salute cu „Servus tuus!”, adică „Sunt sluga ta!”. De la ei (de la austrieci și germani), moda aceasta a trecut repede la nobilii vecini, încât obiceiul a pătruns destul de repede la elitele cehe (și slovace), slovene, croate, polone, ungare, române (din Transilvania), rutene (din vestul Ucrainei).
Cu alte cuvinte, forma aceasta politicoasă de salut din rândul claselor superioare, deși provine de la romani și din limba latină, a ajuns la noi prin germani și prin limba germană. Este de notat faptul că, deși se găsește în atâtea limbi, forma latinească originară a cuvântului respectiv s-a păstrat, ca manieră de scriere, numai în germană și în română – „servus”. În polonă este „serwus”, în maghiară „szervusz” etc.
Variante maghiare (aberante) sunt și „szevos” sau „szia”, care, ca și formele derivate românești similare („serbus”, „sevos” sau „serus”), se cuvin evitate. Tot în ungurește s-a ajuns, relativ recent, și la forma „szervusztok”, care este un plural și înseamnă „salut tuturor”; cu alte cuvinte, unui cuvânt latinesc (de formă latină) i s-a adăugat o terminație maghiară, ceea ce nu este tocmai recomandat, dar limbile vii nu țin seamă de regulile de gramatică!
Ce erori se fac? În legătură cu formula aceasta de salut se fac, de regulă, alte câteva erori. Cea mai des întâlnită se referă la convingerea unora că provine din timpul Imperiului Austro-Ungar, or acest stat bicefal a existat în istorie vreme de 51 de ani, de la 1867 la 1918. O altă nepotrivire cu adevărul este credința că salutul respectiv provine de la nobilii maghiari, de unde l-au copiat târziu românii. Or, cum am văzut, salutul vine din Austria și Germania de sud (Bavaria), preluat din latină în mediile culte nobiliare, intelectuale și răspândit apoi în întreaga Europă Centrală și Central-Orientală, în Cehia și Polonia, dar și în fostele țări ale Sfintei Coroane a Ungariei (Croația, Slovacia, Transilvania, Banat, Partium, Galiția etc.). Nobilii ungari erau destul de eterogeni ca origine, iar unii dintre ei erau – după cum s-a dovedit cu prisosință în ultimele decenii – de sorginte românească. Ei, nobilii români, știau latina cultă și foloseau în scris și literele latine, alături de chirilice. Cu alte cuvinte, între nobilii transilvani care au preluat obiceiul în secolele XVII-XVIII-XIX (concomitent cu anumiți etnici maghiari) existau, cu siguranță, și români.
Aceștia, sub influența latinismului profesat de Școala Ardeleană și a convingerii că erau singurii adevărați urmași ai romanilor din zonă, au dus tradiția înainte cu și mai multă tenacitate și convingere, astfel încât, în Epoca Modernă, toți locuitorii Transilvaniei – de la un
anumit nivel de cultură și de avere în sus –se salutau cu „Servus!”. Felul de a te saluta cu „servus” este, prin urmare, profund transilvan și clujean, ținând seamă de faptul că „Orașul Comoară” a fost în Epoca Modernă capitala Transilvaniei și un loc de concentrare a valorilor intelectuale ale țării. Clujul secolului al XX-lea – devenit, prin voința majorității, alături de întreaga Transilvanie, de Banat, Crișana și Maramureș, parte integrantă a României – duce mai departe tradițiile de bine ale provinciei, deschiderea sa spre lume, spre toleranță, dialog și înțelegere. Prin „servus”, clujenii îi îndeamnă pe oaspeții lor de pretutindeni să nu se simtă stingheri, să se considere acasă, fiindcă li se va pune la dispoziție tot ceea ce au gazdele mai bun, după cum cer legile nescrise ale ospeției. De aceea, „servus” face parte nu numai din istoria noastră comună europeană, ci și din civilizația pe care am construit-o și pe care o ducem mai departe împreună aici. Prin „servus”, ne deschidem sufletul și ne prezentăm lumii cu o anumită curtoazie, cu dsponibilitate și demnitate, așa cum se cade să facem.
Acad. Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop
Rector al Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca
Comentariul meu:
Daca-mi permite domnul academician, as vrea sa fac o precizare – maniera e introdusa cel mai probabil in Europa moderna prin gentiletea francezilor si manierele lor aristocratice, imitate de intreaga Europa :
sorbonnardul profesor, marele revizionist Robert Faurisson, isi iscaleste unele declaratii cu „Votre sérviteur „.
Eu cred ca preluarea s-a facut din franceza la nemtii care au fost coplesiti de cultura franceza timp indelungat, abea Gottsched (sec 18)a pus piciorul in prag si a cerut o literatura germana , in germana si pe gust mai apropiat de publicul burghez, decat oferea Aristotel,( urmat fidel de clasicismul Frantei).
S-au pastrat insa influente multe si in maniere, in continuare, in toata Europa, inclusiv Germania, preluate si pastrate fidel impreuna cu galanteriile Frantei aristocratice .
Si Cioran a admirat mult franceza secolului 18 precum si manierele acestui secol suprarafinat si de aceea, irezistibil.
„Nemteste nu vorbesc decat cu caii mei” declara Friedrich cel Mare.
Voltaire spunea(adaugand soldatii) :” Aici la curte se vorbeste doar limba noastra! Nemteste nu se vorbeste decat cu caii si cu soldatii!”
Dictonul e preluat de Friedrich de la Carol V (Habsburg spaniol) care zicea:
cand imi indrept rugaciunea catre Dumnezeu,atunci e in spaniola, cu iubita vorbesc italieneste, cu prietenii mei frantuzeste, cu caii vorbesc nemteste”
Karl V.: „Wenn ich mich im Gebet an Gott wende, dann auf Spanisch; mit meiner Geliebten spreche ich italienisch, mit meinen Freunden französisch; mit meinen Pferden spreche ich deutsch.“
Friedrich der Große: „Das Deutsche ist ein barbarischer Jargon, gerade noch geeignet, um mit seinen Pferden zu sprechen“ (cree pour parier à ses bêtes).
Voltaire (in einem Brief aus Potsdam): „Hier spricht man nur unsere Sprache. Das Deutsche ist bloß für Soldaten und Pferde.“
Sfoara cu clopoțel se lega de degetul mare de la laba piciorului, iar puțul care făcea legătura cu suprafața era mic, cât să treacă sfoara.
Threshold (prag) împiedica gozul (v.eng. þreahs, þreax “rottenness, rubbish”) din exterior să intre în casă, nu invers. Nu are legătură cu verbul “to thresh” (a treiera; tranz. a bate), nici n-am cunoștință ca ”thresh” să fie substantiv sau să se traducă ”resturi de la treierat”.
https://en.wiktionary.org/wiki/thresh
https://en.wiktionary.org/wiki/%C3%BEreax#Old_English
Azi se folosește ”trash”, dar acesta este un împrumut din lexicul nordic al vikingilor (danezi și norvegieni) nu-i moștenit pe linia lor. Cine urmărește serialul ”The Last Kingdom” știe despre ce perioadă istorică vorbesc.
V.eng. þreahs vine din proto-germanicul *þrekkaz (“dirt”, murdărie), adică PIE *(s)terg’- *sterc’ (“manure, dung; to sully, decay”= gunoi de grajd, bălegar; a murdări, descompunere), de unde avem lat.stercus (rom.șterc, der.ștercumă = latrină), dar și un dacism (granița vestică), descoperit de mine prin metoda compartivă, deci luați-l așa cum e, ”with a grain of salt”: troaș (cu var. trăoaș, treoașă) =
”câmpie mică cu fânațe ori cu pășune”. Poruciuc, 1931.
”terenurile cele mai bune și de obicei de pe lângă casele oamenilor sunt denumite troașe și livezi” Țara Moților
troașe – livezi; Frâncu-Cândrea. (rev.Dacoromania)
”treoaș, fânațe”. Dragomirești, Maramureș. Ștefan Vișovan.
”troaș, treoașe”, „depresiune, loc defrișat între dealuri” (rev. Dacoromania) < *tră-oașe (ca adj. traurit, sinonim cu daurit sau întraurit, semn că poate lat.trans- a evoluat semantic pe teren străromânesc).
Exemple ale prefixului trans- : top. Trămpoi =peste Ampoi, Trâmpoiele, Trăgalde =peste galdă (dar și var.Întregalde), top.Târlișua (*Trălișua) ”după Ilișua” și Intrilișua (hidronimul Iișua) (cf. lui Ion Toma, 101 nume de locuri),
E păstrat ca articol separat și ca prefix în dialectele sudice: arom. tră, megl. tră-, tri- https://en.wiktionary.org/wiki/tr%C3%A3#Aromanian
megl.triușă – partea curții din fața casei, aria din curte; (Papahagi, Megleno-Românii)
La subsolul pag.260 aveți câteva din sensurile date de mine: https://books.google.ro/books?id=q4k_1nhH9oIC&pg=RA2-PA260&lpg=RA2-PA260&dq=troa%C8%99e+defri%C8%99are&source=bl&ots=3QZkg0STto&sig=o49Qccw3ExrK1R4hOLe2BfZYJIY&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi639T534jNAhVjC8AKHS-uDE0Q6AEIGjAA#v=onepage&q&f=true
În Apuseni avem cel mai bine conturat înțeles și aproape de sensul original, dacic, și anume pământ gras, îngrășat, prin rotația animalelor pe anumite terenuri de lângă casă. Din latină am moștenit stăuină (arh. și reg.stăulină și stăurină. lat.stabulum, -ina) sau l-au format pe tărâm străromânesc înaintașii noștri.
Coradicale sale cele mai apropiate fonetic și semantic sunt: lit. trąšus (gras, sol fertil), lit. tręšiama (fertilizat), trąšumas (fertilitate), įtręšti (a fertiliza, balegă).
Alb. trashë (gros, gras) < proto-alb. *trauša (tribul tracic trausi, despre care antichitatea greacă avea o părere puțin măgulitoare..de aici și numele).
http://ielex.mpi.nl/cognate/496/
https://en.wiktionary.org/wiki/stercus
https://en.wiktionary.org/wiki/%C8%99terc
Recomand următorul 'site' celor interesați de etimologia cuvintelor englezești:
http://www.etymonline.com/index.php?allowed_in_frame=0&search=thresh
Sper ca într-o zi să avem și noi unul identic pentru Română.
PS: pe un alt blog am propus și confuzia voită cu un alt cuvânt (verb) tracic (pierdut la noi), dar păstrat doar prin alb.truaj (to put aside), conform cu alb.trevë (“country, region, village” =regiune, sat, provincie), trevoj (to succeed, to prosper = a reuși, a prospera; explicație simplă pt. etnonimul tribales), eng.thorp(“farm, village”), lat.trabes sau reg. nostru dacic trare (pl. trăiri. curte, gospodărie, acareturi).
Numai așa se explică toate sensurile acelui troaș.
https://en.wiktionary.org/wiki/thorp#Etymology
http://starling.rinet.ru/cgi-bin/response.cgi?single=1&basename=%2fdata%2fie%2fpokorny&text_number=2025&root=config
trăoáș s.n. (reg.) fânaț (îngrădit)
Vedeți și ca toponim întinderea sa: https://toponime.wordpress.com/2013/11/15/troas/
Thank you, Professor! Totuși, respectabilele dv. considerații nu infirmă nicidecum articolul, care e amuzant și (aproximativ) exact. De exemplu, nici eu nu prea cred că țăranii englezi aveau pat cu baldachin ca să nu-i piște păduchii căzuți din pod. Aveau ei treburi mai importante, noaptea.
E de admirat umorul articolului, care-i ridiculizează exagerat pe englezi, fără a știrbi cu ceva demnitatea lor națională. Poate ar trebui să luăm și noi exemplu, să nu mai fim atât de sumbri și solemni când vorbim despre trecutul nostru.
L-am corectat, nu era neapărat o critică. Însăilarea asta de explicații naive este inspirată în felul ei și hazlie, dar cu siguranță aș fi preferat și o opinie mai academică asupra vorbelor din popor. Sunt rodul unor experiențe și credințe milenare.
Tipul sau tipa a tradus de pe diverse situri sau dintr-o carte: http://www.phrases.org.uk/meanings/raining-cats-and-dogs.html
La o căutare sumară îți dai seama că aproape niciuna dintre explicațiile alea nu-i adevărată: https://www.retroboutique.ro/blog/2016/07/patul-cu-baldachin-o-mie-de-ani-de-rasfat/
Avea Ann Hathaway, nevasta lui Shakespeare, am fost acolo!