Andrei Vartic Uituca doamnă
Andrei Vartic, Chişinău – Basarabia
,
Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII
Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Într-un articol din ziarul „Ziua” (nr. 4177, 7 martie 2008) – cu pretenţiosul titlu „Inchiziţia implicită” – doamna Zoe Petre, fostă consilier al, adicătelea, ne-comunistului preşedinte „de dreapta” Emil Constantinescu, se revoltă fiindcă manualul de biologie are altă părere despre apariţia omului pe pământ decât părinţii ateişti ai marxism-lenismului. Distinsa doamna profesor universitar, specialist în istoria şi democraţia grecilor antici, descendentă şi din două familii de vestiţi intelectuali români, Emil Condurache şi Constantin Moisil – ambii afirmaţi pe domeniul cercetării arheologice – se revoltă că în România democrată, post-comunistă, „la orele de biologie nu prea e voie sa vorbeşti pe faţă de evoluţia speciilor”. Chiar dacă revolta doamnei profesor ar fi cuprins doar domeniul evoluţionismului militant, deci ateist – şi fără susţinerea făţişă a acestuia nu era chip după venirea Anei Puker în România pe tancurile sovietice nici să ajungi membru în Academia Română în 1948 sau 1955, nici să fii acceptat la doctorat, fie şi cu tema „Formarea ideologiei democratice în Grecia antică” -, tot ar fi trebuit ca aducerea în presa centrală de la Bucureşti a unui asemenea subiect, şi încă de către un profesor universitar, să fie susţinută de o documentare ştiinţifică solidă. Or, în articolul despre care este vorba, ţinta nu este disputa contemporană dintre creaţionism şi evoluţionism, ci lecţiile de religie din şcoală, mai precis pretinsele „discriminări religioase” la care este supus copilul în actuala şcoala românească. Deşi arată „cum nici părinţii n-au prea protestat când copiii lor le-au povestit cu spaima cum vor arde ei in focul Gheenei dacă pleacă în weekend la munte în loc sa meargă la biserica”, doamna profesoare conchide, aşa cum este la modă în „lumea bună” a politologilor bucureşteni, că „suntem în faţa unui sindrom ceauşist fara Ceauşescu”, încurcând astfel iţele pledoariei ei pentru evoluţia speciilor cu predarea religiei, nu a biologiei, în şcoală. Fiindcă, dacă am fi „în faţa unui sindrom ceauşist” atunci am fi exact pe temelia evoluţionismului, aşa cum îşi doreşte cu pasiune doamna Zoe Petre, şi nu pe cea a creaţionismului. În al doilea rând, în numele corectitudinii ştiinţifice, trebuie să aducem în probele rechizitoriului anticeuşist şi faptul că doctrina evoluţionistă i-a fost băgată pe gât săracului, needucatului fiu de ţăran de la Scorniceşti de cea mai hâdă fiară a secolului trecut – bolşevismul militant al Kominternului. Legătura dintre Ceauşescu şi ceauşism cu lecţiile de religie şi biologie din şcoala românească de la anul 2008 rămâne un mister în articolul doamnei profesor universitar de istorie şi „ideologie democratică din Grecia antică”. Anume acel mister impune câteva întrebări la care în articolul dnei Zoe Petre nu se pot afla răspunsuri. Ce legătură este între „spaima” copiilor de lecţia de religie şi faptul că părinţii „nu prea protestează” atunci când îşi văd copiii aşa de speriaţi de „taica părintele”? De ce nu protestează în Piaţa Victoriei milioanele de părinţi ai acelor copii? Nu cumva această „spaimă” este fabricată numai de doamna Zoe Petre şi doctoranzii ei? Ce legătură este între statuia lui Galileu, pe care o va ridica în curând Vaticanul – dna Zoe Petre uită să ne spună că Galileu nu a fost niciodată ateu sau evoluţionist – cu faptul că în manualele de biologie din şcoala românească se vorbeşte şi de creaţionism, nu doar de evoluţionism, aşa cum a dictat prin genocid fizic şi spiritual Anca Puker şi Iosif Kişinevski? Nici o legătură. Ce are, dnă profesor universitar, Mendeleev cu evoluţia speciilor? Dacă e pe dreptate, adică matematiceşte, atunci tocmai şirul elementelor lui Mendeleev, mai ales felul cum se unesc ele în codul genetic, fac aproape imposibilă punerea în formulă evoluţionistă şi a apariţiei vieţii, şi a spiritului în Univers. Ce are, mai ales, gramatica limbilor cu evoluţia? Dacă ar fi ca şi copiii românilor să-l studieze în şcoală şi universităţi pe marele Panini – şi acesta este recunoscut drept părinte al gramaticii şi lingvisticii practic de toţi cercetătorii contemporani ai gramaticilor şi limbilor – atunci despre evoluţie nici nu ar mai discuta nimeni. Ba chiar punerea în discuţie a evoluţiei speciilor ar fi considerată o mostră de ignoranţă.

Or, toţi apărătorii actuali ai evoluţionismului ne-marxist – vedem că de la un timp i se spune şi voltairian – uită, ca şi doamna profesoare Zoe Ptere, că punctul primordial al Creaţiei fiinţei umane, apariţia paradoxală a lui homo sapines sapiens pe Pământ, l-a marcat pe om chiar de la apariţia sa acum vreo 40.000-50.000 ani (unii arheologi susţin că vechimea celui mai vechi om modern este chiar mai mare fiindcă în staţiunile musteriane de 60.000-100.000 ani se descoperă instrumente litice ale omului de tip contemporan). Tot ce a lăsat în urmă omul de tip fizic contemporan este metafizică religioasă, anume cu această metafizică a manifestării Divinităţii împreună cu omul muritor a rezistat omul în toată istoria sa multimilenară. Nu e glumă, aşadar, să îngropi – tot cu lopata marxistă – peste 40.000 de ani ai omului şi să susţii, fiind şi istoric de specialitate, că doar ce s-a întâmplat cu omul după revoluţia din 1789 este drept. Nu e glumă să dai – într-un ziar central din România la 7 martie 2008 – termeni argotici bolşevici – vezi „hidra evoluţionistă” – pentru a revigora ateismul militant bolşevic pe care încă nimeni nu l-a putut demonstra. Şi ştiinţa vechilor sumerieni, egipteni, indieni, greci sau chinezi şi cea nouă – hai să-i spunem aşa cum vrea dna Zoe Petre, de după 1789, inclusiv cea biologică şi arheologică -, abia dacă au ajuns la o primă şi atentă concluzie – anume că speciile biologice se acomodează la mediu, inclusiv la cel modelat agresiv, nu evolutiv, de om şi că faptul apariţiei lui, a omului care a creat şi pictura de la Altamira, şi cea din Capela Sixtină – rămâne o enigmă. Chiar un paradox care se manifestă prin „terţul inclus”, vorba lui Ştefan Lupaşcu.

Atunci când doamna profesoare de istorie, arheologie şi democraţie a grecilor antici, Zoe Petre – fiindcă domnia sa are şi studii de arheologie – ne va prezenta măcar zece schelete de „hominizi” care să demonstreze evoluţia spirituală şi fizică a musterienilor spre omul de tip contemporan, ne vom scoate şi noi pălăria şi ne vom închina şi în faţa ei, şi în cea a evoluţiei. Dar aşa cum ştiinţa arheologiei a descoperit până una alta doar schelete de om de tip fizic contemporan – 5 din cele 7 fragmente ale celui mai vechi om de tip fizic contemporan din Europa s-au găsit pe teritoriul României – să avem respect, mult stimată doamnă Zoe Petre, şi pentru paradoxul Creaţiei, şi pentru zestrea spirituală a lui homo sapiens sapiens. Pentru a apărea un om de tip fizic contemporan din genele musterienilor – şi nu mai este cazul să arătăm că de 40.000 de ani nici un hominid sau altă fiinţă biologică nu a mai devenit homo sapiens sapiens prin mutaţia evolutivă a genelor- trebuie ca o monedă pe care o aruncă în clipa asta dna profesor universitar Zoe Petre în sus – atâta cât poate d-ei – să se transforme măcar în ea însăşi. Adică în dna Zoe Petre. Aşa ne învaţă metafizica contemporană a informaţiei. Mai este, însă, şi altă metafizică, cea a lui Socrate, despre metamorfozele Alkionei care se transformă din femeie în pasăre ca să-şi plângă primăvara iubitul care ia murit. Dar această metamorfoză o pot cunoaşte doar cei care au inimă curată şi plină de iubire, cei care, vezi „Charmides”, îşi deschid sufletul, ca un lotus înflorit, anume pentru asemenea destin.

*

Doamna profesor Zoe Petre se teme că în curând ”profesorii de istorie nu vor mai avea voie sa vorbească despre nici o revoluţie”. Un gând foarte interesant. Cum să trăim noi în democraţie şi să nu vorbim despre rivoluţii? Cum să nu aducem mereu în ochii buimaci ai boborului faptele revoluţionarilor? Însă discuţia despre revoluţii – ce drept a mai scris despre acestea I. L. Caragiale! – deconspiră azi mai ales pe îndoctrinaţii cu marxism-leninism. Anume aceştia nu se mai satură de revoluţii şi le înfiinţează chiar şi acolo unde de fapt s-au certat între ele cartierele insalubre din centrul Parisului, breslele londoneze sau vechea clasă de seniori ai Europei. Dacă cei care dirijau destinele Franţei în preajma anului 1789 se dumireau la timp să facă ce a făcut Napoleon al III-lea, adică să reconstruiască Parisul ca să scape de mizeria cocioabelor din zona lui centrală, atunci „vestita revoluţie franceză” pur şi simplu nu avea loc. Şi nu se întâmpla nici supliciul lui Robespiere, nici războaiele lui Napoleon, inclusiv pohodul lui în Rusia, nici ocuparea Moldovei până la Siret de către Armata Rusă în 1789, nici ruperea din trupul Moldovei lui Ştefan – în numele corectitudinii politice de atunci – a unor importante teritorii de către imperiile austro-ungar şi rusesc. Faptul că în multe manuale de istorie a românilor nu se mai scrie adevărul despre acele rapturi chiar este o mare nedreptate. Dar ea nu face parte din cercul de interese ştiinţifice a doamnei profesor universitar de istorie a grecilor antici. Şcoala ei nu poate înţelege lumea şi istoria lumii dacă nu o garniseşte cu vreo revoluţie, dacă nu îl pune pe Karl Marx să înlocuiască religia iubirii cu lupta de clasă.

Or, problema predării religiei în şcoală, ţinta pledoariei dnei Zoe Petre, nu este una nouă. În ultimul timp mulţi pretinşi intelectuali români au sărit în masmedia să apere „săracul copil” de „spaimele religiei”. Definiţia intelectualului fiind la ei una învăluită de mister (de ce nu este intelectual părintele Mina Dobzeu, care a avut curaj să scrie mai multe scrisori drepte lui Ceauşescu; sau de ce nu este un strălucit intelectual părintele Iustin Pârvu, cel care luminează acum mii de suflete încurcate în mrejele globalizării?) – lăsăm pentru altă dată discuţia despre intelectualii lor şi inculţii noştri. Nu ştim, este drept, dacă aceşti intelectuali anti-religioşi sunt rude cu Lazăr Şăineanu, aşa cum încearcă să ne insufle prin învăluire dna Zoe Petre, dar, cu certitudine, mai toţi sunt odrasle ale comunismului militant. Aşa cum, atunci când dai cu sapa în genele rusului dai imediat de mongol, tot aşa, dacă cercetezi măcar puţin de tot CV-ul luptătorilor contra predării religiei în şcoală, dai sau de bolşevici mascaţi sau de odrasle de bolşevici (Paul Goma le spune „pui de bolşevici”). Şi, de fiecare dată, aceştia uită să ne spună că părinţii sau buneii lor au venit în România pe tancurile sovietice, ucigând la dreapta şi la stânga, fără nici un proces – că e revoluţie” -, mii, sute de mii de oameni nevinovaţi, mai ales învăţători, ingineri, profesori, agronomi, preoţi şi călugări, ca „să se teamă ceilalţi” (V. I. Lenin), ca mai apoi tot ei să se critice vehement viciile societăţii rămase fără călugării ucişi anume de ei.

Or, adevărul fundamental pe care „uită” să ni-l spună dna Zoe Petre este că religia – în mod special religia creştină – că asta o doare pe d-ei atunci când se revendică de la Lazăr Şăineanu – nu e o materie oarecare din programul şcolar, ci „şcoala iubirii”. Cum poate, mult stimată doamnă Zoe Petre, să producă „spaimă” în sufletele copiilor religia care este construită pe milă şi iubire? Care este vina tinerilor religioşi ucişi ieri la Ierusalim? Ce rău face copilului „taica părintele”, taica şeihul sau taica rabinul dacă îl învaţă pe copil să nu fure, să nu-şi vorbească de rău mama şi tata, să nu scrie mârşăvii pe pereţi, să nu înjure, să nu fumeze, să nu se destrăbăleze de la 12 ani, să se ferească de traficanţii de fiinţe umane, să nu consume droguri şi alcool? Nu cumva tocmai din cauza binelui care î-l face „taica părintele” cam nu protestează părinţii acelor copii „înspăimântaţi”? Nu cumva tocmai lecţiile lui despre iubirea de aproape îi face pe părinţi să insiste că în şcoala românească să se înfiinţeze „laboratoare de religie” în locul „discotecilor de pornografie”? Ce rău, ce spaime, ce discriminări poate aduce copilului şcoala iubirii, fundamentul învăţăturii creştine? De ce acest fundament al omului de omenie trebuie scos din şcoala românească, fondată de biserică în numele educării şi mântuirii neamului românesc? De ce, aşadar, aproape 2000 de ani de istorie şi tradiţie ale poporului român trebuie scoşi din memoria lui colectivă? Şi înlocuit cu ce? Cu spectacolele monstruoase ale dezgoliţilor şi fardaţilor homosexuali? Ce învaţă copilul de 5, 7 sau 12 ani de la aceste spectacole? Ce deprind ei de la argoul pornografic şi pedofilic din romanele postmoderniste? Acestea oare nu discriminează dreptul naţiunilor europene, dar mai ales al copiilor, de a trăi într-o lume fără violenţă fizică şi verbală? Ce învaţă copilul de la filmele – pretins erotice, dar în fapt pornografice – care se dau pe la televiziuni bucureştene, dar şi în gazetele unor pretinşi politicieni de dreapta – de parcă a şi venit peste noi apocalipsa? Nu e oare mai bine să-i învăţăm pe copii şcoala vieţii din cartea de învăţătură a lui Neagoe Basarab? Nu este mai frumos şi moral pridvorul bisericilor lui Brâncoveanu decât tenebrele discotecilor? Nu e oare de învăţătură şi bucurie – în aceste vremuri ale groazei, multiplicate prin televiziune şi Internet – icoana iubitoare a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe? Ce poate fi mai înalt, mai demn, mai sublim, mult stimată doamnă Zoe Petre, decât chipul unei pământence ţinând cu dragoste în braţe pe Pruncul Dumnezeu? Nu cumva icoana este un semn că în fiece nou născut se naşte acum Bunul Dumnezeu? De ce acest nou născut nu este liber să urmeze drumul de iubire al Mântuitorului? Cu ce înlocuiţi domniile voastre, ideologii alungării religiei iubirii din şcoală, simbolul primordial al fericirii de a fi om, de a cunoaşte iubirea şi de a se mântui prin iubire? Cu haosul? Cu morala divelor dezgolite de la televiziuni care-şi schimbă bărbaţii cum ai schimba guma de mestecat? Cu violenţa bărbaţilor care sunt învăţaţi de mici că lumea se ţine doar pe bani cât mai mulţi? Cu aroganţa şi pustiirea celor care sunt minţiţi cu televizorul că doar jeep-ul, guma de mestecat şi prostituata te pot ferici?

Dezastrul „corectitudinii democratice” (la fabricarea ei a participat şi dna Zoe Petre, fiind consilierul cel mai important al preşedintelui „de dreapta” al României din 1996 până în 2000), provocat poporului român după căderea comunismului militant şi ateist, se vede azi cu ochiul liber. Milioane de oameni în floare vârstei sunt disponibilizaţi fără nici o vină, demoralizaţi, înfectaţi doar cu virusul cinismului şi al criticismului. Nici un cuvinţel despre mândria de a fi român şi de a reconstrui din patriotism ţara devastată de comunişti aşa cum şi nemţii şi-au reconstruit-o după al doilea război mondial. Nimic despre creaţie. Doar despre evoluţie. Dacă anul 1940 (adică ruperea din trupul României a Basarabiei, Bucovinei, Ardealului şi Cadrilaterului) a fost evoluţie de la capitalismul interbelic românesc la comunismul militant bolşevic, atunci spre ce specie de ţară se rostogoleşte evolutiv actuala Românie? Sutele de mii de copii rămaşi pe drumuri sunt rezultatul acestei evoluţii? Zecile de mii de divorţuri şi familii distruse sunt oare fapta politicilor de dreapta, adicătelea creştine, aplicate de regimul lui Emil Constantinescu şi PNTCD în România? Bătrâni abandonaţi în sate părăsite, tineri care se sinucid, pornografie şi droguri, trafic de fiinţe umane, alcoolism infantil, sinucideri, furturi amorale din avutul public, miliardari în euro apăruţi peste noapte din grădina fostului Comitet Central, clanuri mafiote atotputernice care nu ajung în închisori şi hoţi sărăntoci care putrezesc în închisori – asta să fie politica dreptei actuale româneşti? Acesta să fie visul realizat al lui Corneliu Coposu? Nu cumva, doamnă profesor Zoe Petre, tocmai de aceea stă monumentul lui alături de biserica roşie a urmaşilor lui Constantin Brâncoveanu? Nu cumva tocmai de aceea sângerează în centrul Bucureştilor sfânta biserică brâncovenească fiindcă dreapta românească a degradat în politicianismul arogant al unor foşti comunişti?

*
Astea şi multe alte degradări ale fiinţei umane se întâmplă azi, acum, în martie 2008, în statul democrat România, fără ca dnii profesori şi intelectuali de tipul dnei Zoe Petre, unii deveniţi politicieni de dreapta, alţii, după împrejurări, lideri ai societăţii civile, să aibă măcar vreo urmă de remuşcare. Prin gazetă, radio, TV şi Internet ei le insuflă cetăţenilor că religia, adică şcoala iubirii, este spaima copiilor şi că libertatea înseamnă „vsio pozvoleno” („totul este permis”, vestita nebunie a lui Ivan Karamazov), că lumea nu mai poate fi rezidită şi recreată, fiindcă numai evoluţia este motorul ei. Adevărul pe care l-a „uitat” doamna profesoare universitară Zoe Petre este că profunda schimbare prin care a trecut poporul român în anul 1989 – începând cu Marea Adunare Naţională a basarabenilor din 27 august 1989 – nu a fost o evoluţie a structurilor comuniste, ci o ardere a lor, o nouă creaţie, înălţată de poporul român pe zidurile „părăsite şi neisprăvite” după venirea criminală a bolşevicilor ateişti. Doamna Zoe Petre uită special – d-ei este un profesor universitar cu profil enciclopedic – că religia, cea ortodoxă, dar şi cea greco-catolică, a cărei episcop-vicar a fost şi Grigore Moisil, străbunul dnei profesor, este şcoala iubirii, acea magnifică şi primordială învăţătură care ne învaţă adevărata artă a libertăţii, dar a „libertăţii de a nu face rău”, a „libertăţii de a nu păcătui”, a „libertăţii de a face bine”, a „libertăţii de a iubi”, a libertăţii de a fi om, om de omenie cum spune românul, nu fiară.

De la Marx încoace, dar şi de la Voltaire – să nu uităm că în anii când trăia Voltaire în mănăstirile şi schiturile româneşti se traducea în română Filocalia, după ce către 1680 se tradusese integral Biblia – omului contemporan i se insuflă necontenit ideea că „binele personal îl poţi obţine doar cu „rivoluţia”, „lupta de clasă”, „războiul civil permanent”, „critica vehementă a religiei”, „critica vehementă a răului social”, critica vehementă pur şi simplu. În opinia acestor „profesori”ai criticii permanente revoluţiile şi războaiele civile sunt mai bune decât mila şi iubirea creştină. Voltaire, ca să rămânem doar la pilda îndrăgită de dna Zoe Petre, se revoltă împotriva răului social care se instalase pe atunci în Franţa. Aşa e, dar cine spune copilului sau studentului că era vorba de o Franţa secularizată, nu de una profund creştină? Într-o ţară înnebunită de ateism şi, apoi, de evoluţionism pragmatic, criticismul social degenerează numai în revoluţie socială şi război civil. Sutele de mii de francezi morţi în Câmpia Rusă pentru Revoluţie, deci şi pentru Voltaire, nu au fost pudraţi şi înfrumuseţai la chip atunci când au fost redaţi pământului, mult stimată doamnă Zoe Petre, aşa cum îi învaţă azi pe copii „taica părintele”. Acei copii inocenţi ai Franţei libertine nu credeau în Dumnezeu, nu credeau în milă, iubire şi mântuire, ci doar în bietul om Napoleon, ajuns şi el un rob al gloatelor secularizate şi ateiste care au provocat o revoltă într-un Paris al cocioabelor (în ele, repetăm, locuiau aproape un milion de oameni)? Nu cumva atunci, la 1789 – când se rupea în bucăţi poarta Bastiliei – , folosul de la împăcarea creştină şi reconstruirea harnică a Parisului ar fi adus mult mai multe podoabe întregii omeniri? Nu cumva, doamnă Zoe Petre, şi revoluţia bolşevică, şi dezastrul umanitar pe care l-a provocat – războaie civile, foamete, GULAG-ul, nazismul, un necruţător război mondial, un lagăr socialist mondial care a sărăcit miliarde de oameni, mii de biserici şi mănăstiri explodate, dar mai ales cei peste 100 milioane de oameni ucişi de comuniştii ateişti – ultimele milioane fiind pe sufletul khmerilor roşii, ateişti şi ei – au fost posibile fiindcă religia cristică a iubirii a fost înlocuită de nişte iresponsabili, orgolioşi şi ignoranţi, cu îngrozitoarea ideologie a luptei de clasă, a haosului, a războiului permanent şi a evoluţiei necontenite care nu lasă omului nici o şansă pentru lumina zilei sale de mâine?

La 27 august 1989 aproape un milion de români au ieşit cu icoane şi steaguri tricolore în actuala Piaţă a Marii Adunări Naţionale din Chişinău pentru a alunga din Basarabia şi comunismul, şi ateismul, şi ocupantul geopolitic. Dacă adunarea ceea nu a dat rezultatele aşteptate de poporul sacrificat al Basarabiei, dacă şi azi comunismul mai este puternic pe ambele maluri ale Prutului – că nu doar Ion Iliescu, stimată dnă Zoe Petre, îşi face cruce atunci când ajunge în faţa electoratului, ci şi V. Voronin aprinde lumânări în Catedrala din Chişinău după ce se pupă cu monumentul lui Lenin – de vină este postmodernitatea agresivă a celor care batjocoresc tot de atunci, din 1989, religia creştină, istoria şi limba românilor, marile personalităţi ale neamului nostru, propunând în loc doar critică vehementă, doar haos militant şi „vsio pozvoleno!”. Nu întâmplător tot „intelectualii” din familia dnei Zoe Petre au scris, absolut fără nici un reper istoric, o piesă despre sfinţii apostoli şi au şi montat-o anume la Iaşi, în capitala de facto a creştinismului românesc.

*
Mulţimile care împlu duminica bisericile României, inclusiv cele ale Basarabiei – străvechi pământ românesc – demonstrează cât de mare este nădejdea poporului român în Mântuitor. Nimic nu se poate opune iubirii în acest Cosmos. Tot ce vieţuieşte în el are drept la lumina iubirii. Chiar şi fiinţele cele mai pierdute. Chiar şi acei care atacă Biserica Ortodoxă Română fiindcă s-a dus pe apa Sâmbetei binele părinţilor şi buneilor lor, aduşi cu tancul sovietic. Mântuitorul s-a născut om – nu s-a făcut – în una din cele mai întunecate perioade ale istoriei recente (spunem recente fiindcă 2000 ani este mult mai puţin decât 40.000 ani). Obscurantismului Romei, cinismului, violenţei şi corupţiei imperiale, pretinsului multiculturalism roman – de fapt o piramidă a răului – i s-a opus atunci Dumnezeu însuşi. Dar nu cu armele sale mai vechi – cum ar fi potopul sau cele folosite la Sodoma şi Gomora pentru a învăţa minte cetăţile în care nu mai rămăsese nici un om curat şi cinstit. Ci cu arma iubirii. E drept, în secolele care au urmat, chiar de prea multe ori, Crucea Lui a fost folosită – tot de nişte evoluţionişti – ca armă de uciderea în masă. Cu acea strategie s-a reuşit distrugerea Constantinopolului, transformarea Sfintei Sofii în moschee şi mărirea prăpăstiei dintre creştinii Europei, dar şi semiţii Palestinei. Nu cucerirea Ierusalimului şi a Mormântului Sfânt. De altfel, cum ar fi fost posibil ca acel mormânt, care se deschide în inima fiecărui creştin la sfânta liturghie, să fie cucerit cu arma războiului, nu cu cea a iubirii? Mijloacele electronice de informare în masă permit acum tuturor oamenilor să afle din surse sigure răspunsul la această întrebare şi astfel fiece om poate să descopere şi drumul luminos spre Biserică, şi un destin mai bun şi pentru sine, şi pentru copii săi.

*
Este o minune că poporul român nu a dispărut din istorie aşa cum au dispărut practic toate neamurile din timpul Marii Migraţii. Minunea aceasta a fost demonstrată de ştiinţa arheologică anume în anii din urmă, când a dispărut dictatul comunist din cercetare: românii sunt creştini nativi şi nu s-au lepădat niciodată de credinţa lor. De la Sfântul Apostol Andrei şi până în ziua de azi nu a existat măcar o zi, o oră, un minut, o secundă, ca de la Nistru până la Tisa, de la Maramureş şi Crişana până la Marea cea Neagră, poporul român să nu fie popor creştin. Cimitirele creştine din Ardeal din secolul VI-VII, mănăstirile rupestre de pe malul drept al Nistrului din secolele V-VI, poate şi mai vechi, că pentru cercetarea lor, iată, nu sunt fonduri (ele sunt 45 la număr, cu peste 40.000 de chilii, toate distruse de comunişti), bisericile din Dobrogea, formidabilii călugări dobrogeni din secolele IV-V pe care Nistor Vornicescu ia aşezat pe dreptate la temelia literaturii română, bisericuţele creştine din Histria romană (nădăjduim că cele 2 volume ale monografiei despre Histria spun ceva doamnei Zoe Petre), dar şi măreţul stil arhitectonic al Tismanei, Putnei, Hurezilor, Voroneţului, Dragomirnei, Curtei de Argeş etc, vorbesc de la sine despre creştinismul nativ al românilor. Poporul român este puternic la gurile Dunării, la cel mai năpăstuit şi încolţit hotar al Europei, prin religia sa, care este una a iubirii, nu prin doctrina revoluţiilor, războaielor, luptei de clasă, violenţei, mâniei şi urii. Într-un superb studiu monografic, editat la finele anului trecut de Academia Română, arheologul basarabean Gheorghe Postică demonstrează fundamental românitatea locuitorilor sedentari ai Basarabiei în primul mileniu de după Iisus Hristos. Artefactele descoperite de arheologii basarabeni – unul din cei mai importanţi fiind Ion Hâncu – prezintă şi calitatea excepţională a continuităţii româneşti din acele timpuri, de mare cumpănă pentru toată umanitatea. Acei locuitori sedentari ai Basarabiei erau creştini, aşa cum erau creştini sedentarii de pe Siret, Mureş, Argeş. Nici hunii, nici slavii, nici cumanii, nici maghiarii, nici mongolii – ca să dăm numai câteva pilde de popoare migratoare – nu erau creştini în acele vremuri. Aşadar, creştinismul nativ şi sedentar (încă şi casnic, spunea la 1859 Alecu Russo) este una din calităţile cele mai importante care îi deosebeşte pe români de alte naţiuni. Cum să ne lepădăm de creştinismul nostru nativ după ce nu ni l-au putut lua nici migratorii, nici imperialii din secolele XIV-XIX, nici teroarea şi genocidul ateist comunist, poate cel mai agresiv răsunet al Marii Migraţii? Cum să ne lepădăm de vetrele noastre strămoşeşti întemeiate pe credinţă şi iubire? Cum să nu mai fim noi?

Alte naţiuni europene au alte tradiţii. Unele s-au creştinat prin decizie politică, aşa cum a făcut şi Rusia Kieveană în anul 988. Altele şi-au frânt creştinismul în mai multe fragmente pentru că aşa le dicta interesul lor naţional. Altele au creat noi biserici creştine pentru a se păstra ca naţiuni şi a se rupe de dictatul politic al Papei de la Roma. Sunt şi acestea lecţii pe care Europa Unită – dar şi Papa de la Roma – trebuie să le recitească şi să le înveţe dacă doreşte să nu aibă parte doar de un viitor cu incendiatori de case şi automobile. „Point of no return” al acestui proces se pare că e în preajma zilei de azi a Europei. Iar arhitectura iubirii, aşa cum răsare ea din moştenirea culturală a poporului român, alături de cea a rezidirii fundamentului sacru al umanităţii, este, după opinia noastră, mai importantă pentru contextul Globalizării decât pentru cel al Evului Mediu (când aceste arhetipuri au fost puse în cântecul bătrânesc românesc şi în zidirile-arhetip ale primilor nave-biserici de piatră româneşti).

Tehnologiile actuale, pe care se fac a le uită sau de care fac abstracţie ideologii „democraţiei fără religie”, au transformat în simplă retorică întrebarea lui Shakespeare din „Hamlet”. Centurile cu explozibil pe care le poartă teroriştii sinucigaşi la începutul Globalizării pot duce în inima actualei civilizaţii şi bombe atomice, şi bombe chimice, şi bombe bacteriologice şi alte bombe, mai catastrofale decât cele enumerate aici. În imperiul haosului şi al războiului permanent pe care îl propagă ideologii lumii fără religie, adică fără iubire, întrebarea „to be or not to be” are o singură soluţie – not to be! Un singur om, uneori din greşeală, ca şi Hamlet, poate anihila întreaga umanitate cu o bombă, cu un preparat chimic sau cu un virus necunoscut. În aceste condiţii, ale bifurcărilor catastrofale pe care le impune umanităţii şi postcomunismul, dar şi postmodernismul (care nu are nevoie pentru a se afirma nici de lecţiile istoriei, nici de tradiţii, nici de religie, nici de iubire) arhitectura iubirii şi a rezidirii fundamentelor primordiale sacre, dar părăsite, ale umanităţii pe care le propune poporul român Europei secularizate sunt mai importante decât toate ideologiile libertăţilor fără limite şi fără frontiere. Anume acest lucru ni l-a lăsat ca testament şi bătrânul neamţ Heidegger atunci când a murmurat în 1968: „Doar un zeu ne mai poate salva!”. Murmurul lui venea nu după un şir de necruţătoare tragedii ale fiinţării fiinţei care s-a lepădat de iubire, de creaţie, de rădăcinile primordiale – şi pe care grecii antici, după cum se ştie, nu le-au ignorat niciodată -, ci în pragul unor nenorociri mult mai năprasnice. Nu zădarnic tetrada lui Heidegger propune pentru rostul primordial al omului apărarea pământului ca leagăn al fiinţării fiinţei. Anume aici, pe acest pământ, leagăn şi ancoră în acelaşi timp, fiinţa îşi croieşte tragic destinul la un apus de soare (câtă apropiere în vestitul eseu al lui Heidegger de arhetipul paradoxal al Mioriţei?), la izvoarele Dunării, în mijlocul Pădurii Negre. Aici, pe acest picior de plai, omul contemporan re-descoperă sacrul şi iubirea ca destin al fiinţării. Nu haosul, războiul, revoluţia, amoralitatea.

Într-un alt veac, dar tot în spaţiul străvechiului Istru, Negru Vodă anticipa murmurul lui Heidegger coborând pe Argeş în jos pentru a rezidi sacrificial „un zid părăsit şi neisprăvit”. De către cine era părăsit acel zid? Cine l-a lăsat neisprăvit? Nu cumva o lume fără credinţă, nădejde şi iubire? Nu cumva lumea fără milă şi Dumnezeu care a măcelărit omul în Evul Mediu? Nu cumva cei care au transformat războiul cocioabelor Parisului în revoluţie şi război mondial? Nu cumva cei care au pus la cale pactul Ribbentrop-Molotov la 23 august 1939? Nu cumva cei care vor acum să îngroape acel pact fără a sufla măcar un cuvinţel despre consecinţele lui tragice, mai ales despre acelea care au dus la ruperea din trupului României a Basarabiei şi Bucovinei şi a uciderii a peste un milion de cetăţeni români nevinovaţi? Tot religia predată în şcoală a fost vina poporului român la 23 august 1939? Tot plânsul icoanelor şi călugării de la schit au adus acea nenorocire peste România?

Fără rezidirea fundamentelor sale sacre, „părăsite şi neisprăvite” de omul secularizat, umanitatea de azi nu ar mai fi existat demult. Sfânta Sofia este o asemenea rezidire. Tot ea reprezintă şi o tragică părăsire. Capela Sixtină este o asemenea re-zidire. Şi Notre Dame de Paris este o asemenea rezidire. Şi Catedrala din Koln. Şi „Batjocorirea lui Iisus” de la Voroneţ? Şi cea a lui Iisus Mântuitorul, din Moscova, explodată de Stalin tot pentru „libertatea de a nu crede în Dumnezeu” pe care o ascunde implicit în articolul ei şi doamna profesoare Zoe Petre. Însă fără dragostea Anei pentru Manole acea zidire era imposibilă. Tot aşa este imposibilă ziua noastră de mâine – a întregii umanităţi – fără înmulţirea – acum şi prin şcoală, şi prin Internet – a iubirii şi a adevărului despre iubire. Într-un excepţional eseu – „La schit şi la gherlă” – profesorul ieşean Petru Ursache arată recent (Convorbiri literare, ianuarie, 2008) cum lumina adevărului se aprinde şi mai intens la schit şi la gherlă – adică la închisoarea comunistă – atunci când ideologii răului pun stăpânire şi pe stat, şi pe sistemul lui educaţional, şi pe mijloacele lui de informare în masă. Chiar dacă eseul domnului profesor universitar Petru Ursache (avem, deci, şi alt tip de profesor universitar) nu a devenit editorial în ziarele centrale din Bucureşti, inimile luminate de el sunt mult mai multe decât cele pe care le întunecă cavalerii spaimei de religie, a „discriminării” prin iubire şi ai lui „vsio pozvoleno”. La schit şi la gherlă apusul de soare ne deprinde profund cu ziua de mâine a umanităţii care, pentru a fi, este obligată să fie religioasă. Acest adevăr, spus la Paris, nu la Bucureşti, chiar este nedemn să nu-l învăţăm la şcoală. Chiar este urât de tot să-l uităm.

Andrei Vartic, Chişinău – Basarabia
www.voceabasarabiei.com, 7 martie 2008, Chişinău