A fi consătean cu bestiile

Nota redacției – Crimele din Ardealul ocupat în toamna lui 1940 au ceva specific: Armata de ocupație a săvârșit sute de omoruri  în complicitate cu localnicii maghiari, care au participat la uciderea românilor cu care până atunci fuseseră buni vecini! Se cunoșteau! Vorbiseră, se îmbătaseră împreună până atunci, se dușmăniseră pentru aceeași fată, trăiseră la un loc! N-a mai contat! Fiara a scăpat din lanț și și-a arătat adevărata fire, de ne-om! Chiar nu vor da socoteală pentru aceste crime?!

Masacru de nedescris. ROMÂNI decapitați și măcelăriți având ca vină doar faptul că s-au născut ROMÂNI

14
DISTRIBUIȚI

Ignoranţa şi vârtejul lumii în care trăim ne-au făcut să ne uităm trecutul. Nu vom vorbi astăzi despre faptele de vitejie ale strămoșilor noștri, ci despre momentele în care românii au fost îngenuncheați, umiliți, batjocoriți şi chinuiți fără pic de milă.

Poate că sună pompos, dar sunt multe pagini din istoria noastră, care au fost scrise cu sânge şi pe care nu trebuie să le uităm nicio clipă, pentru că ele ne vor întări şi ne vor ajuta să ne autodepăşim.

Anul 1940 a fost unul în care românii s-au simţit părăsiţi şi uitaţi de Dumnezeu. Chinurile inimaginabile prin care au trecut semeni de-ai noştri sunt desprinse parcă din poveştile terifiante ale Holocaustului evreilor.

În 1940, în numai câteva luni am pierdut o treime din ţară, dupa cedarea Bucovinei şi a Basarabiei de Nord către URSS (17 iunie), la 30 august pierdeam Ardealul prin odiosul Dictat de la Viena, ca numai după circa o săptămână, pe 7 septembrie, să cedăm şi Cadrilaterul bulgarilor.

Însă toate aceste lucruri ar fi trecut şi ar fi fost uitate de români, dacă nu s-ar fi petrecut teroarea: crimele făptuite de armata horthysta, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici.

În doar 11 zile, ungurii au ucis aproximativ 1.000 de români. Masacrele au început în 7 septembrie, când în localitatea bihoreană Mihai Bravu horthystii au ucis 22 de români şi au continuat până pe 18 septembrie, când 58 de români au fost decapitaţi în centrul orasului Gheorgheni, judeţul Harghita.

Însă cel mai afectat de teroarea horthysta a fost judeţul Sălaj, unde au fost masacraţi 477 de romani. Cele mai lovite de soartă au fost localităţile Ip, cu 157 de martiri, şi Trăznea, cu 87. Singura vina a acestor oameni a fost că s-au născut romani.

Singurul supraviețuitor rămas încă în viață, Gavril Butcovan, a acordat un interviu ziarului Gardianul, povestind drama familiei sale din noaptea de 13/14 septembrie 1940. Acesta mărturisea în articolul apărut în data de 2 septembrie 2008:

„În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea.

S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară.

Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns ca o crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga <<Unde ești maică?!>>, a fost secerată de gloanțele criminalilor.

Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rănind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Gavril Butcovan amintește și de celelalte crime comise în noaptea masacrului:

„ Doresc să vă mai spun că cruzimea cu care a fost comis acest genocid întrece orice închipuire. Bătăile și schingiuirile au început înainte de masacru cu 3-4 zile. Unii români au fost bătuți până ce și-au dat duhul. Lui Dumitru Sarca i-au tăiat mâinile, lui Dumitru Chiș i-au scos ochii, iar lui Pavel Sarca i-au smuls unghiile de la mâini. Nu pot să uit nici drama prin care a trecut Gheorghe Leonte și soția acestuia, care era în durerile facerii. Bărbatul a plecat după moașă, dar pe drum a avut ghinionul să se întâlnească cu echipa criminală.

Aceștia, sub amenințarea armelor, l-au întors din drum, iar odată ajunși în curtea casei l-au împușcat. Soției i-au scos copilul din burtă cu baionetă. O altă tragedie s-a petrecut la cimitir cu Maria Sarca, de 40 de ani și Maria Olla, de 15 ani. Cu toate că nu erau încă moarte au fost aruncate în groapa comună și îngropate de vii. In acea zi de 14 septembrie 1940, orice român întâlnit pe stradă sau găsit acasă a fost împușcat.”

O viaţă întreagă am fost obsedat de sentimentul singurătăţii, dar acum sunt cu adevărat copleşit de acest sentiment. Am rămas singurul supravieţuitor al Odiosului Masacru de la Ip, a cărui inimă încă mai bate.

Pe retina minţii mele nu s-a şters niciodată culoarea sângelui ţâşnit în urma glonţului tras asupra unor oameni nevinovaţi. În urechi simt golul amar lăsat de bubuitul armelor în miez de noapte.. Încă mai trăiesc pentru că sunt în măsură să rostesc cuvântul Ip.
Vă iert pe toţi, pentru toate!”

Gavril Butcovan, singurul supravieţuitor al Masacrului de la Ip, 13-14 Septembrie 1940, Noaptea Inălţarii Sfintei Cruci.

Share This Story!

  • surena

    Am fost și în Bulgaria și nu am distrus sate și masacrat civili, am fost și în URSS și nu ne-am războit cu civilii. Exista niște legi ale războiului pe care o armată civilizată le respectă. Nu e vorba de sclavie, nu e vorba de prostie ci de un aspect pe care orice militar îl știe, războiul prin esența lui este distrugător, antiuman, dar nimic nu împiedică o armată să fie umană și să recurgă la violență numai împotriva combatantilor de același calibru și atâta timp cât durează ostilitățile.

  • Haiduc moldovean

    Mai daunazi am venit din judetul Harghita, unde am petrecut cateva zile. Si nu mai vad mag(hi)arii astea banii mei niciodata. Din prima zi am simtit ura ascunsa de la ei, cu toate ca prima data am vazut acele localitati. Si cu cat suflet am comunicat cu romanii rari in acele localitati. Iata ei merita de sustinut.

  • surena

    Armata română a ocupat de două ori Budapesta iar maghiarii nu pot aduce o singură dovadă că populația maghiară, lipsită de apărare ar fi avut de suferit. Nu au fost violuri, masacre, jafuri. Dimpotrivă soldații români și-au luat puțina mâncare de la gură și au împărțit-o cu populația înfometata, apoi fără să ocupe un 1 mp din teritoriul unei țări lipsite de apărare s-au retras. Asta e diferența dintre o națiune mare bazată pe religia creștină, altoita pe civilizația a doua vechi popoare antice și o națiune minoră care și-a păstrat trăsăturile sălbatice de pe vremea când migrat din loc în loc și are o spoiala de credință și de civilizație. Se întâmplă de a lungul istoriei gesturi regretabile, barbare când omul devine o bestie pentru oameni, când părinții ori bunicii intineaza memoria stramosilor și arunca anatema asupra copiilor și nepotilor, dar când aceștia își cer scuze pentru păcatele lor și își asumă responsabilitatea faptelor lor este normal să le acceptam. Ungaria nu a făcut niciodată acest lucru, toată istoria lor este plină față de atrocități la adresa vecinilor. Nu au înțeles nimic din ce înseamnă reconcilierea intre națiuni, respectul față de anumite valori și principii. Sunt o națiune barbara, primitivă care suferă o ura ancestrala față de români și e de înțeles până la un punct. Cei mai mari conducători ai Ungariei au fost romani Iancu de Hunedoara și Mathias Corvin, ultimul rămas în istorie și datorită faptului că a fost un rege prea mare pentru un regat așa mic și prăpădit ca Ungaria.
    Cu ceva timp în urmă la TVR 1 la emisiunea în limba maghiară am văzut un film maghiar despre ce au pățit maghiarii după eliberarea Ardealului, văzut din perspectiva îngustă, trunchiata a maghiarilor. În ciuda prezentării lacrimogene a maghiarilor supraviețuitori care povesteau cum au fost pedepsiți o parte din maghiarii din Ardeal toți au recunoscut un singur lucru: au fost împușcați numai bărbații vinovați, nu femei, nu copii. Cu toată încercarea tendentioasa a realizatorului rămâne mărturia curajoasă a unei maghiare, căsătorită cu un căpitan roman care i-a executat pe o parte din criminali. Aceasta a spus răspicat nu a fost o revanșa a românilor iar soțul ei a executat numai vinovați, numai maghiari cărora li s-a putut stabili vina și au fost judecați conform legilor războiului și executați imediat prin împușcare. Acest reportaj trebuie să existe în arhiva TVR 1 și ar fi bine să fie reluat pentru a vedea cum înțeleg maghiarii nerecunoscatori care trăiesc în România reconcilierea cu romanii, respectiv punând semnul egal intre crimele barbare săvârșite de ei prin practicarea cu hortystii și pedepsirea de către români a câtorva criminali maghiari identificați ca fiind inițiatori, instigator și complici la uciderea barbara a unor oameni a căror singura vină a fost că erau români și trăiau pe pământul strămoșesc.