Nu mai sunt câini în Bucureşti. Nu mai auzi lătrat. Atât de frumos se jucau cu copiii, în curtea noastră de la bloc. Acolo erau câinii Zara, Ciorap şi Românescu. Pe toţi i-au luat hingherii. Am oase, şi nu mai am cui le da.

De noapte
de Teodor Pâcă (1928-1978)

Când mă alungă noaptea de la crâșmă
Dupa libații monstre și tapaj
În patru labe și mai mult târâs mă
Duc spre saloane la ecarisaj.

În buzunare am bucăți de pâine
Și oase dulci de vită și de miel,
Să lăcrimeze fratele meu câine
Că toată noaptea m-am gândit la el.

Îi știu că dorm ciuliți și mă aşteaptă
Să le mai turbur visul chinuit.
Lâng-o cățea înaltă și deșteaptă
Ca pruncul lânga mă-sa am dormit.

Și-am plâns amar apoi când, despre ziua,
Veni c-un jbilț Gherase surdomutul
S-o duca la tanin, la var, la piuă.
O, n-am sa uit privirea ei, sărutul.

Ma duc mereu, și ei mereu se schimbă
Iubiții mei, surorile iubite
De-i văd pe urma spânzurati de limbă
Cu ochii calzi, smaralde aburite.

Şi mă tot duc şi ei mereu mă-nvață
Ca sunt al lor şi-al meu e fiecare.
Mă simt și eu legat de-un fir de ață
Cu pâine și cu oase-n buzunare.

 

Nota Redacției: Text primit pe blog de la dl PD. Îl public cu plăcere. Pâcă a fost o mare figură a boemei post-belice, din anii „obsedantului deceniu” și următorii. Am rămas foarte mirat când l-am descoperit că știa o limbă latină de zile mari. Făcuse liceul clasic la Sibiu! Recita Horațiu și Homer ore în șir!  Dar și din poeții ruși, Esenin cu precădere!… În Șeitanii, care este o încercare de recuperare a acelor ani, Pâcă, Pucă și Ahoe au partea lor din …prăjitură! Ce mult i-am admirat. Vă mulțumesc, domnule Popescu!