Personalitate a României din prima jumătate a secolului trecut
60 de ani fără Iuliu Maniu – o necesară comemorare
La data de 5 februarie 1953, ora 09.00, Oficiul de Stare Civilă al Sfatului Popular al oraşului Sighet, regiunea Baia Mare, emitea “Actul de moarte “ al lui Iuliu Maniu, “fără ocupaţie”, fiul lui Ioan şi Clara, născut în comuna Şimlău [n.n. satul Bădăcin], raionul şi regiunea Oradea, la 8 ianuarie 1873.
Sfârşirea vieţii lui Maniu s-a petrecut în Penitenciarul Deţinuţilor Politici de la Sighet, unde nu a avut parte de mormânt şi cruce, fiind înhumat într-o groapă comună.
Împlinirea la 8 ianuarie a.c. a 140 de ani de la naşterea omului politic reprezentativ, luptător de seamăîn slujba idealului naţional al românilor din Transilvania şi, în acelaşi timp, unul dintre oamenii politici care au dominat viaţa politică dintre cele două războaie mondiale, a trecut aproape neobservată. Doar la Zalău, “Magazinul Sălăjean” a publicat o evocare semnată de dr. Marin Pop, cercetător ştiinţific la Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă, preluatăşi de câteva site-uri modest accesate.
Numărul de ani care marchează atât naşterea, cât şi trecerea la veşnicie a lui Iuliu Maniu ar fi îndreptăţit la mult mai multă „aducere aminte” şi la o cât mai dreaptă reflecţie şi judecată asupra luminilor şi umbrelor personalităţii sale publice, atât de profund implicată în istoria României din prima jumătate a secolului trecut. Nu a fost să fie, iar faptul în sine spune mult despre cei de la care ne aşteptăm să fie promotorii evenimentelor de aniversare şi comemorare.
Personalitatea şi planurile complexe ale activităţii politice ale lui Iuliu Maniu nu sunt uşor de abordat.
Deşi a avut un rol însemnat în unirea Tranilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Regatul României, nu a luat parte la încoronarea regelui Ferdinand şi a reginei Maria de la Alba Iulia. Motivul a fost că Biserica Ortodoxă a monopolizat evenimentul, Maniu considerând aceasta ca o ofensă adusă Bisericii Greco-Catolice Unite, care, la rândul ei, a avut un rol important, în condiţiile date, la prezervarea identităţii naţionale a românilor din Imperiul Habsburgic şi, ulterior, din Austro-Ungaria.
Între 2 decembrie1918 şi 4 aprilie 1920 a deţinut funcţia de preşedinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcţie echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată şi funcţia de ministru de Interne. După dizolvarea Consiliului Dirigent de către Guvernul Alexandru Averescu (2), relaţiile dintre Iuliu Maniu şi politicienii din Bucureşti s-au înrăutăţit.
A fost un adversar declarat al „centralismului şi autoritarimului” brătienist şi al Constituţiei din 1923, împotriva căreia a votat.
Apoi, opoziţia sa ferventă faţă de regimurile politice interbelice a fost permanentă şi ireductibilă.
În 1937, când a derutat alegătorii prin încheierea Pactului de neagresiune electorală cu Corneliu Zelea Codreanu, la care au aderat, împotriva gurvenului Tătărescu, Gheorge Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal – Gheorghe Brătianu şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar, Iuliu Maniu declara: „Domnul Codreanu este convins ca şi mine că, fără a respecta regulile de corectitudine în viaţa publică şi particulară şi fără a ţine seama de morala creştină, ne se poate asigura dăinuirea unei naţiuni şi că părăsirea acestei morale ar însemna şi pentru poporul nostru ceea ce a însemnat şi pentru alte popoare din trecut: distrugerea şi pierirea”. Între consecinţele acestui pact a fost şi criza guvernării, care a deschis calea dictaturii carliste.
Având legături cu lordul Rothermere, fervent susţinător al revizuirii tratatului de la Trianon şi a frontierelor româno-ungare, la un moment dat s-a spus că „vrea să-şi ia unirea înapoi”. Nu era adevărat. Pentru Maniu, fruntariile ţării erau sfinte. El avea o problema cu atitudinile şi gesturile unor politicieni faţă de Transilvania.
În dimineaţa zilei de 23 august 1944 a intrat în posesia conţinutului telegramei de la Stockholm, mult aşteptată de mareşalul Antonescu. Mareşalului nu i s-a dat telegrama, iar Maniu nu a mai fost de găsit până în ziua următoare…
Mai trebuie spus că, în 22 august, mareşalul s-a văzut cu Maniu la Snagov şi l-a informat despre intenţia de a încheia armistiţiul propus sovieticilor în aprilie, via Stockholm. I-a cerut ca, împreună cu Gheorghe Brătianu, să-şi asume alături de el, ca şefi ai principalelor partide, responsabilitatea politică a armistiţiului. Mareşalul a fost refuzat.
Supervizor al reţelei autohtone a „Intelligence Service”-lui, care acţiona în România în perioada celui de al Doilea Război Mondial, ulterior a fost acuzat şi judecat, între altele, şi ca agent al imperialismului american şi al spionajului britanic. Ca o ironie a soartei, dovezi în sprijinul acuzatorilor au venit şi din interiorul legaţiilor americană şi britanică la Bucureşti. În acest sens, Corneliu Coposu ne-a lăsat mărturiile sale, în concordanţă cu documentele oficiale. Maniu a „lucrat” cu britanicii cu ştiinţa mareşalului Antonescu şi punându-se de acord, în unele privinte, cu directorul SSI, Eugen Cristescu, care-i asigura acoperirea şi protecţia faţă de curiozităţile agresive ale serviciilor secrete germane. Prudent, când britanicii i-au cerut un angajament riscant, respectiv organizarea unei revolte a Transilvanei faţă de regimul antonescian, finanţata cu cca. 90 milioane lei, Iuliu Maniu, ştiind că un prim-ministru nu semnează mandate pentru comploturi antistatale, a dorit să primească un act oficial cu semnătura olografă a lui Winston Churchill. Cum ceruse imposibilul, a ieşit elegant din situaţie.
Meritele anterioare mai vechi ale lui Iuliu Maniu par a fi pălit în faţa elementelor dubitative mai noi. Este o consecinţă a rivalităţilor şi disputelor politice care, şi ele, i-au umplut viaţa.
Este în sarcina istoriei să-l aşeze pe Iuliu Maniu la locul pe care îl merită în istoria neamului său.
La acest moment de comerorare, ce poate fi mai potrivit pentru a-i readuce amintirea printre noi decât evocarea luminoasă făcută, în 1957, de către Alexandru Cretzeanu, aflat in exil la Londra, pe care o reproducem din „The Lost Opportunity”, London, 1957, traducere de Mioara Chesu:
„Maniu venea des la Buftea şi acolo am ajuns să-l cunosc bine, având privilegiul să-mi acorde, treptat, încrederea. Imaginea copleşitoare pe care ţi-o lăsa Maniu era de rigiditate. Felul de a vorbi, de a se mişca, de a se relaxa era, fără niciun compromis, rigid. Nu l-am văzut niciodată stând relaxat într-un fotoliu; totdeauna el stătea drept ca un vătrai, pe cel mai inconfortabil scaun pe care putea să-l găsească.
Faţa sa frumoasă şi virilă părea dăltuită dintr-un lemn tare, iar limpezimea glacială a ocilor lui sporea efectul rece şi distant. Nu l-am auzit niciodată ridicând vocea. Mai mult, niciodată nu am sesizat vreun gest de aprobare sau dezaprobare, nici cea mai mică schimbare de expresie a feţei. Asculta cu o politeţe răbdătoare tot ceea ce avea de spus interlocutorul său, fără a-l întrerupe. După ce îl asculta, îşi spunea părerea în câteva propoziţiuni scurte. Tot ce spunea avea o logică fără fisuri, iar uneori, în câteva cuvinte şi întotdeauna cu cea mai mare amabilitate, distrugea unele teze cu care nu era de acord.
Rigiditatea exterioară corespundea severităţii morale a vechiului om de stat. Maniu avea o tărie ireductubilă, o forţă de caracter care putea să-l facă unul dintre oamenii cei mai perseverenţi.
Întreaga sa viaţă era concentrată în iubirea de ţară şi în încrederea de nezdruncinat în principiile democratice.
Timp de peste 20 de ani a condus lupta împotriva dominaţiei ungare în Transilvania. Apoi, după Primul Război Mondial şi încheierea păcii, el s-a opus constant regimului autoritar al lui Ionel Brătianu, celui următor, dictatorial, al lui Carol şi, în sfârşit, celui al lui Antonescu.
S-a împotrivit cu îndârjire nedreptăţii, a ignorat insultele şi ameninţările şi a dispreţuit onorurile şi puterea. Decât să accepte compromisuri şi să se abată de la principiile sale, el a abandonat de două ori guvernarea în perioada lui Carol al II-lea. El ar fi putut fi prim-ministru zece ani sau mai mult, dacă ar fi consimţit să arate o oarecare indulgenţă pentru doamna Lupescu.
Maniu a fost idolul prea iubit şi nepus la îndoiala al Transilvaniei pentru mai mult de o generaţie.
Prestigiul şi autoritatea sa s-au răspândit în toată România, până a devenit, în ochii şi mintea întregii naţiuni, simbolul rezistenţei îndelungate împotriva tiraniei străine şi din ţară.
Mintea sa nu concepea odihna sau indiferenţa. O absenţă leneşă era fără înteles pentru el; ceea ce căuta el era lupta pentru triumful unei idei”.
În anul 1986, cu prilejul împlinirii a 33 de ani de părăsirea acestei lumi de către Iuliu Maniu, un grup de tineri din Bădăcin a cântat, în premieră şi în mare taină, „Imnul lui Iuliu Maniu”, pe versurile „poetului” local Pop Ioan :” Îl simt cum mai vine/ Mai vine pe acasă,/ Îl vad cum se aşază/ Cu satul la masă,/ Şi-şi varsă durerea/ Sădind-o în noi/ Generaţii ca mine,/ Ca tine, ca voi./ Refren: Să cântăm despre Iuliu/ Despre „Sfinx” să cântăm,/ Toata lacrima noastră/ Pentru el s-o vărsăm. (…)”.
Dincolo de orice controverse, care sunt pe măsura staturii omului politic, Iuliu Maniu este parte a istoriei României, iar memoria sa trebuie păstrată vie în conştiinţa noastră, ca îndreptar de axiologie politică.
IULIU MANIU-EROU NATIONAL!
Tot mai mult se face propagandă bisericii ortodoxe şi celei catolice române, ca şi celorlaţi masoni gen Maniu sau regele Ferdinand, care nu au şi nu au avut nimic în comun cu idealurile de unire ale românilor. De ce oare asta? Evident, pentru a crea confuzie, lipsă de consistenţă în argumentaţia naţionalistă şi pentru compromiterea patrioţilor veritabili, gen Mihai Eminescu, Codreanu şi compania. A vorbi despre Iuliu Maniu sau regele Ferdinand ca despre nişte patrioţi români, când se ştie BINE ŞI CLAR că regele Ferdinand Nu A Vrut să lupte contra Germaniei iar Maniu a ţinut cu ungurii ce vroiau să ţină Transilvania alipită Imperiului Austro-Ungar, este echivalent cu a declara război idealurilor milenare de unitate ale poporului român, este echivalent cu Trădarea, aşa cum ortodoxia trădează, alături de sora ei masono-semită de rit catolic, pe Hristos şi poporul român creştinat acum 2000 de ani de apostolul Andrei de la scriptura căruia, Vechiul şi Noul Testament, masono-semiţii de rit catolic şi ortodox ne îndepărtează cu falsele lor scripturi şi cu închinările lor la asemănări din cer şi de pe pământ, la idoli muţi şi orbi, la cadavre şi stele, la făptură în loc de Făcător. PATETIC!!!
dumneata esti bolnav psihic sa scrii asa ceva.Iuliu Maniu a cerut clar in Parlamentul din Budapesta unirea Ardealului cu Romania,si a fost inchis politic de Austro ungaria.
Iar Ferdinand intregitorul a participat si faurit cu Iuliu Maniu,maresalul Averescu, Romania intregita,Romania mare.
Nicadoare! termina cu diversiunile , se pare ca esti un pupincurist in devenire. Nu mai posta prosteste orice-ti vine in tartacuta. Daca sapi mai mult , ai sa gasesti sub stratul subtire de miere , f mult cacat. Deja esti ridicol prin nr mare de postari fara nicio noima .
nu ma intereseaza parerea dumitale.Si vrei sa spui ca Maniu a fost un tradator de tara,nu-i asa?adica cei care au facut in 1918 Romania intregita sunt tradatori….pisama-s pe toti tradatorii- care sunteti voi de fapt.
Măi omule, de ce nu vrei să înţelegi adevărul? Nu Ferdinand a făcut România Mare, ci Vaida Voievod, poporul român care a luptat la unison în Transilvania şi restul ţării pentru idealurile de unire. Aceşti masoni doar au mers pe valul ce nu-l puteau controla, şi atunci, decât să se opună soldaţilor români şi valului naţionalist românesc şi să-şi piardă funcţiile, au făcut pe patrioţii, iar în 1941 au executat fără crâcnire ordinele evreilor Hitler şi Stalin, când Maniu, casa regală şi toţi dregătorii din fruntea ţării, masoni şi semiţi în majoritate au lăsat românii a fi hăcuiţi de o armată de treo ori mai slabă ca a lor, regele şi compania dând ordin armatei române să nu tragă nici un foc de armă. De patriarhii ortodocşi ce să mai spun? Nişte pupincurişti stalnişti, bolşevici, delatori în proporţie de aproape 100%, căci dacă pe Hristos ei îl trădează, darămite poporul român… Înjură-mă prietene, înjură-mă, dar eu spun ADEVĂRUL, nu cum mi-ar place să fie realitatea. Dar ce să mă aştept de la un stalinist ca tine care ai scris cu mânuţa ta că nu te interesează adevărul?!!!
Sunt de acord cu tine!
…Oare care este problema Dumneavoastra? Nu stiti ca patriotii sunt de multe feluri? Codreanu = patriot este la fel ca Hitler=patriot….eu ma lipsesc de amindoi – multa moarte si suferinta au adus.
IULIU MANIU in 1949 inchis politic, a spus unui tanar legionar:
,,voi legionarii n-ati fost atat de rai precum s-a spus,dar si Antonescu si voi ati avut dreptate: noi trebuia sa stam cu nemtii.N-am crezut ca noi,cei din Romania avem de ales intre nemti si rusi,eu am crezut in partea britanica si ca avem de ales in nemti si britanici!,,
http://nicadortalpes.blogspot.ro/
Si a recunoscut faptul ca Zelea Codreanu a avut o gandire net superioara lui! Din pacate acest lucru se petrecea in puscarie, mult prea tarziu pentru el.
Familia lui Iuliu Maniu a fost foarte numeroasa.
Boila,senator PNTCD,a fost ruda cu Iuliu Maniu.Corneliu Coposu a fost ruda cu Iuliu Maniu.Alexandru Vaida Voevod a fost ruda cu Iuliu Maniu.Acolo in judetul Salaj,in Simleu,in Jibou,in Ip Trasnea,in Zalau,si alte sate,au trait Boilestii,Manistii,iar in Bobota,de unde este Corneliu Coposu sunt rude prin alianta,casatorie,si rude de sange cu cei din Simleul Silvaniei,adica cu Iuliu Maniu.
http://nicadortalpes.blogspot.ro/
Clara a fost mama lui Iuliu Maniu,si tot Clara Maniu a chemat-o si pe sotia lui,de fapt singura femeia pe care a iubit-o vreodata.
Iuliu Maniu a fost un nationalist,un patriot roman,care a facut tot ce a putut pentru Romania la acea vreme.
http://nicadortalpes.blogspot.ro/
ia uitati-va atent in ochii lui sa vedeti ce exprimare de hot are in privire
gasirati pe catolicul asta antiunionist sa-l plangeti?
e mare pacat ca se uita atitudinea lui anti-unionista, promovand si chiar obtinand o anume autonomie prin acel Comitet Director de la Cluj, prin care Transilvania ramanea si la figurat pe undeva, pe la mijloc intre Bucuresti si Budapesta. Apoi, el l-a promovat pe catastrofalul Carol al II-lea si imediat, pe Vajda-Voievod ca prim-ministru (pe care l-a demis regele Ferdinand, in 1919, adaugand ca „atat timp cat voi domni, nu voi mai numi niciun prim-ministru ardelean”, ceea ce spune muuulte…), pe Miron Cristea ca Patriarh, desi, in 1916, acesta declarase ca „personal va zdrobi cu toporul capul primului soldat roman care-i va calca tara”!!! Sa-l cunoastem pe Iuliu Maniu si sub aceste aspecte ocultate sistematic de alde V. Ciorbea si altii ca el.
aberezi tataie la greu.Iuliu Maniu nu l-a promovat pe nici un CAROL regele jidanilor din Romania,ci a facut alianta electorala prin 1936 cu nimeni altul decat cu legionarul CORNELIU ZELEA CODREANU.Si restul sunt aberatii n-am chef acum sa demontez toate imbecilitatiile tale.
Iuliu Maniu si-a cladit statuia prea sus ca s-o poti scuipa tu neica nimeni!
IULIU MANIU in 1949 inchis politic, a spus unui tanar legionar:
,,voi legionarii n-ati fost atat de rai precum s-a spus,dar si Antonescu si voi ati avut dreptate: noi trebuia sa stam cu nemtii.N-am crezut ca noi Romania avem de ales intre nemti si rusi,eu credeam ca avem de ales in nemti si britanici!,,
http://nicadortalpes.blogspot.ro/
ci iti lipseste cunoasterea ori, poate, esti de rea credinta. In ambele cazuri, n-am ce discuta cu unul care foloseste sabloane si mituri, in lipsa de cunostinte si de logica. Dar de atins la punctul sensibil, asta, da am facut-o si vad ca o meriti.
stimabile,Iuliu Maniu este un mit al Romaniei mari.Dumneata esti un mit al barfitorului.Pe vremea lui Ceausescu se numea ,,turnator al Securitatii,,
WAW iar iti raspandesti damful puturos ?