Poemul cu autor necunoscut PRIMĂVARA OMULUI NOU

In memoriam 4 Aprilie 1944

Un poem scris de un autor necunoscut, în timpul bombardamentelor sălbatice din aprilie 1944, intitulat Primăvara Omului Nou. Textul a ajuns la noi prin grija dlui Voicu Tolan, care, deocamdată, din motive numai de dînsul știute, nu ne-a spus cine este autorul. Ne-a promis că o va face până la urmă… Așteptăm cu mare interes.

Publicăm în continuare cele cinci pagini ale prețioasei dactilograme. Nota din final este scrisă de mână… Mâna autorului, se pare. Autorul unei capodopere literare – după gustul nostru.

Să riscăm o ipoteză? Dragoș Protopopescu să fie autorul?…

Post scriptum 2018 – De ceva vreme, dl Voicu Tolan n-a mai răspuns la telefon… Nu mai știu nimic de dînsul. Sper să nu fie ce mi-e teamă că s-a întâmplat…

 

 

 

 

Primăvara Omului Nou

 

I

Ne cheamă primăvara mustrându-ne:

– Dar voi, pe unde mi-ați fost?

Fire albe la tâmple văzându-ne,

Ni le mângâie lin, sărutându-ne:

– Vedeți ce prieteni mi-ați fost!

Haideți! De-aici până-n zarea albastră

Sunt astăzi toată a voastră!

 

Ca pe vremuri ți-aprinde-n privire văpăi

Și-ți ascunde în sîn turturele;

Pe furiș îmi plimb mâinile de pe umerii tăi,

Să se joace tainic cu ele.

Ne sorbim din ochi, suntem mai gură-n gură –

Deodată primăvara te fură,

Ca să vă prindeți, ca să te prind,

Îmi pune piedecă tocmai când să te prind,

Mi te-ascunde apoi, tocmai bine –

Ca să văd și să fiu într-o clipă la tine.

 

Evoe! Iacă-te! Așa, draga mea,

Deschide-ți larg brațele și strânge-ne la tine,

Strânge-ne, strânge-mă la tine – așa!

Să cânte și-n noi ale ei violine,

Să fremete și-n noi bucuria – așa!

Să chiuie, să cânte al sângelui foc

O! Să oprim o clipită fericirea în loc!

 

Să oprim fericirea în loc, ca pe vremuri!…

 

Tu tremuri? De ce fiori noui te cutremuri?

Ți-a zbughit primăvara din brațe, și-o cauți pe sus?

Nu, nu te-ntrista, e zumzet – nu-i decât zumzet,

Albinele ei zumzăie și acolo pe sus,

Că-i primăvară și-aici și acolo pe sus!

E iară – e iar primăvară!

Ca și-aici – ca demult – e iară, e iar primăvară!

Nu, nu te-ntrista! – o fi cântec de raze de soare!

Nu, nu te-ntrista – rămâi înc-așa: poate-s cete de îngeri ieșite la soare!

O fi muzica sferelor, draga mea, o fi muzica sferelor

Nu, nu tremura – o fi muzica sferelor!
Ai căzut la pieptul meu – turturică lovită,

Te zbați și sbucnești și mă chemi îngrozită,

Să fugim! – vai unde! – să fugim!

Căci acum áue – auzi că áue (Da, aud,

Sărmana de tine, sărmanii de noi, aud!),

Că áue-n oraș sirenele morții,

Că plâng și áue și țipă și plâng sirenele morții!

 

 

II

Primăvara tristei noastre pretimpurii bătrâneți

Își cântă agonia tot mai trist și încet,

Tot mai înecat și mai trist, ca o lebădă poet,

Când îngână-ncet ultima rimă la poemul stinsei vieți.

 

O, nu-i numai ea care plânge, nu-i numai ea care moare!

Nu vezi  ce zăbranic funerar  s-a lăsat peste soare!

N-auzi ce prohod cântă huietul zărilor,

Cum ne strigă pe toți chemarea pierzărilor!

 

Plânge și moare o lume cu ea – lumea ce-a fost,

Lumea durerilor mute și mari, lumea bucuriei fugare,

Lumea de blestem și vis, veșnic cu sens și mereu fără rost,

Lumea în care se speră și mereu se moare,

Lumea zeilor hâtri și crunți, lumea omului trist,

Lumea poverilor, vrerilor,

Lumea căderilor, lumea-nvierilor,

Lumea-lumilor – a lui Pan și-a lui Christ.

 

Plânge că moare, – moare căci vine,

Vine-n sfârșit cel de milenii visat –

Visat și dorit în dureri și suspine,

Dorit și visat în alean și-n păcat, –

Cel ce să zică la tot de-aproapele frate,

Cel ce să dea bogaților inimi de aur și săracilor pâine –

Omul Lumii de Mâine:

Omul Nou!

O, Omul Nou!

 

El vine în tropot de monștri de-oțel pe podele de fier

–  Pe nevăzute podele de fier pe sub cer –

În șuiere, vaiere, vuiete, mugete,

Rostogolite pe timpane, pe cugete,

În urlet de ultrapământene hiene,

În țipătul și scrâșnetul întregii Gheiene!

Pe car de triumf – sau balauri l-aduc peste mări și țări?

El vine cu Infernul în brațe din străfunduri de zări

Și seamănă ouăle Iadului în țarina Domnului Sfîntului –

Prăpădul și moartea în lungul și latul pământului!

 

III

O, Omul Nou!

Ce Erine l-au născut din incest cu Satana!

Ce țâțe ai supt, ce țâțe ai supt, Omule Nou?

La ce câini ți-ai dat inima sărmana,

C-ai rămas numai cap, fără inimă, Omule Nou!

Numai cap, ca să-ntreci în zbor vulturii ’naltului,

Ca să-ntreci răutatea Morții și-a Iadului!

 

IV

Stăm în genunchi sub boschet, mână în mână, tâmplă la tâmplă…

Lângă brațul meu drept inima ta e altar într-o tâmplă…

Rugăciunile ei se-mpletesc cu ale mele cunună,

Toaca din tâmplele mele se roagă cu-a ta împreună;

Ochii ne dor, și-ntind scări până dincolo de monștrii de fier

Rugăciunile noastre se urcă pe ele la cer:

 

Doamne al milelor ai-ne-n sfînta Ta milă!

Depărtează de noi mânia pedepselor Tale!

Alungă Omul Nou de la fața făpturilor Tale!

Păzească-ne, Doamne al milei, sfînta Ta milă!…

 

O! Scara rugilor noatre s-a frânt între cer și pământ!

Rugăciunile gem în noi fără cuvînt –

Geme acum văzduhul și fierbe din zare în zare,

Clocote văzduhul și duduie răsplin de cetăți zburătoare!

 

Vin!… Dumnezeule, vin tocmai încoace!

Huietul lor e acum o bubă pe creier ce coace,

Mugetul lor, ropotul lor, clocotul lor – Dumnezule Doamne! –

Te-apasă mai trist ca tristețile tuturor tristelor toamne…

 

Acum trec peste noi – și convoiul nu se mai curmă…

Trec peste noi, apocaliptică turmă!

Trec peste noi – prin noi – sfredelesc și scurmă, –

Încă o clipă cât un veac… trec cele din urmă!

 

Aliluia!

Slavă Ție, Doamne sfinte!

Ne strângem la piept ca ieșiți din morminte,

Ne sorbim unul altuia lacrimile tâmplelor, frunții:

Inima în noi cântă gloria ceasului nunții!

 

V

Am ieșit dintre ramuri la viață (linitește-te

Inimă, e totuși o viață: e lumea Omului Nou!)

Soarele desprins dintre nouri ne sărută pe creștete

Și ne-arată pe boltă sclipind balaurii Omului Nou:

 

Vai, înc-o clipă și orașul de cântece

Va arde cu pruncii din brațe și nepruncii din pântece,

O clipă și orașul de fremete

Va fi numai blesteme, gemete,

O clipă și orașul lumină

Va fi abator și ruină!

 

O clipă – atât cât să-ți vină în minte

Cuvîntul Scriptură: Ieșiți voi, morți, din morminte!…

O, holocaustul Omului Nou își cere acum hecatombele!

Rumba ce sumbr-a-nceput, cu tumbe, cu trombe,

Bubuie, răzbubuie bombele,

Tunete detună din tunuri spre cer, bombe cad din cer după bombe!
Arde orașul! E numai coloane de fum!
Fum pân-la nori, fum până-n cer –

Balaurii Omului Nou dispar după marea de fum…

 

VI

Ne-ntoarcem acasă – acasă? – triști și bătrâni.

Inima-n noi – care-i în noi? – bate-a pustiu.

Sufletul – de-l mai avem – ni-i trist și pustiu.

Pășim a pustiu, abătuți și bătrâni.

 

Aeru-i greu – mai grea-i îndoiala din noi.

Om fi rămas cu ce e pe noi?

Mai fi-vor pe lume fețe-mpăcate?
Din frunze grele de fum teii murmură: Poate…

 

Iad de fum… Ies din el oameni schimbați la față,

Toți cu boccele – o fată cu mâța în brață.

Monologând, cu fața-n crispație,

Cineva scuipă: Pfui! Sifilizație!…

 

Pârjol și ruini – fum tot mai dens…

Mai este-n ceva, oare, un sens?

Deșertăciunea deșertăciunilor… scrum…

Ca-ntr-un afund fără fund, ne pierdem în iadul de fum.

 

 

 

Notă

Efectiv  lucrarea a fost realizată sub bombardamentele aviației americane și britanice din cadrul(?) campaniei de bombardare aeriană asupra României din anul 1944 (inaugurată la 4 aprilie  1944 cu masacrul din Nordul Bucureștiului). Autorul face parte din intelectualitatea din România interbelică. Lucrarea este datată în luna mai 1944. Nu a fost publicată.

Instituim un premiu pentru cine va descoperi cine este autorul poemului Primăvara Omului Nou.