„Experimentul IVRIT” și Alexandru Graur

”Experimentul IVRIT” și Alexandru Graur

A avut dreptate ALEXANDRU GRAUR ?

 

 

Mi-aduc bine aminte momentul: la o ședință de catedră, Alexandru Graur a venit cu o scrisoare primită din Israel, să ne-o citească. Expeditorul ne era cunoscut: dl Meizeles, terminase araba pe la începutul anilor ’60, fusese, ca student, remarcabil, activ în cercul studențesc de lingvistică etc., apoi plecase în Israel cu soția sa, colegă de studii arabe. Îi dădea de știre domnului profesor că el și alți colegi filologi, școliți la București, îl invitau pe cel care le fusese profesor la o aniversare academică, ca invitat de onoare. Cu care ocazie, domnul profesor Alexandru Graur urma să constate, pe lângă altele, dar în mod special dînsul, că „experimentul ivrit” a reușit. Că în Israel toată lumea vorbește ivritul și oamenii se înțeleg de minune!

 

Avea un sens polemic invitația sosită de la foștii studenți, deoarece la cursul său de lingvistică generală Alexandru Graur ținuse să comenteze inițiativa sionistă, a instituirii „limbii” ivrit ca limbă a statului Israel, prevăzându-i eșecul! Cum printre studenții filologi se numărau prin anii 50 mulți evrei, majoritatea vajnici comuniști, dar și sioniști în timpul liber, pot deduce că teoria „tovarășului academician” nu le picase bine!… Probabil că haluțimii de atunci, printre care și dl Meizeles, acasă învățau de zor ivritul, pregătindu-se de ALIA,  de plecarea în Israelul străbun… Îi vor fi purtat pică lui Alexandru Graur pentru demonstrația sa privind eșecul experimentului?!…

 

Despre ce era vorba? Sionismul, ca mișcare evreiască naționalistă, și-a propus să le dea evreilor un spor de identitate națională, evreii fiind un popor care de mai multe secole nu avea o PATRIE, locuită majoritar de evrei, și nici o limbă proprie!

Așa a apărut proiectul ISRAEL ÎN PALESTINA, realizat imediat după WW2, în 1948, dacă nu mă înșel! Noul stat a declarat ivritul ca limbă națională!

Ce este ivritul?  În mare măsură este o limbă artificială, pe care nimeni nu a vorbit-o ca limbă maternă până de curând! Este o adaptare la necesitățile lumii moderne a vechii limbi ebraice. Pe care n-o mai vorbea nimeni de sute de ani! Prin comparație, era cam cum ar fi dacă ne-am propune să înviem limba latină, cu anumite simplificări și cu o îmbogățire a vocabularului cu termeni noi sau cu sensuri noi.

Când spun că nimeni nu mai vorbește o limbă asta înseamnă că nimeni nu mai folosește acea limbă ca limbă maternă!

Limba maternă este un concept extrem de important pentru fiecare dintre noi, deoarece este limba în care am învățat să gândim și să relaționăm cu lumea din jur! Limba maternă pune pe mintea fiecăruia o anumită amprentă, specifică, componentă de bază a ceea ce se numește mentalitate sau forma mentis. Limba maternă este limba în care devenim oameni!

Alexandru Graur, cu argumentele sale, de teoretician al limbii, și cu o imparțialitate deplină, a susținut, a demonstrat la curs, dar și în scris, că experimentul IVRIT nesocotește câteva principii lingvistice elementare, abătându-se de la firescul lucrurilor. Limba este fenomenul cel mai social! Inițiativele indivizilor pot în foarte mică măsură modifica o limbă. Iar inițiativa unui individ sau a unui grup de indivizi de a propune unei largi comunități o limbă nouă este sortită, teoretic vorbind, eșecului! Nu are nicio șansă de reușită!

Nu-mi mai aduc aminte exact care au fost argumentele scepticismului la adresa „experimentului ivrit” pronunțat la cel mai înalt nivel academic al acelor ani ai tinereții noastre… Dar pot eu, oricând, formula câteva argumente, care decurg logic din teoria generală a limbii! Deci nu era vorba la Graur de o părere personală, de o simpatie sau antipatie personală, deși știu că  în familie Alexandru Graur primise educația unui evreu „pământean”, la antipodul unei educații sioniste. Ci argumentele ce pot fi invocate sunt obiective, decurg logic din teze și teorii unanim recunoscute.

 

Nu insist asupra acestor argumente, deocamdată măcar. Rostul acestor rânduri este să semnaleze câteva dovezi pe care le capăt fără voia mea, fără să le caut, privind eșecul ivritului! Eșecul experimentului!… Fac acest „inventar” fără să cunosc ivritul, nici boabă! Și fără să fi studiat cât de cât fenomenul. Desigur, risc să spun prostii! Mi le asum! N-ar fi singurele și nici ultimele, sper…

 

Prima mirare pe acest subiect am avut-o ca senator, membru al comisiei de cultură. La un moment dat a sosit în vizită la București o delegație de parlamentari israelieni, care s-au întâlnit cu noi, senatorii români, în câteva comisii. La întâlnirea cu parlamentarii membri ai comisiei de cultură din Knessetul israelian, șeful lor ne-a spus de la început: am venit la dumneavoastră ca să învățăm. Știm că în România există o „cultură de masă” deosebit de bogată, de vie, de activă etc. Noi nu avem așa ceva în Israel! Dorim să animăm publicul larg din Israel în cât mai multe manifestări culturale cu caracter popular, de masă. Gen „Cântarea României” și alte festivaluri și întreceri cu caracter cultural. Cum faceți de sunt așa de multe și de frumoase?

 

Adică, am înțeles eu atunci, domnii aceia voiau să pornească de sus în jos, ca și în cazul limbii ivrit!  Să ia niște măsuri care să însămânțeze în publicul israelian cheful de a face cultură de masă…

„Cântarea României” fusese și era posibilă și ar mai fi oricând posibilă pentru că oficialitățile nu ofereau decât o formă, un cadru de desfășurare pentru ceva care exista deja: tradiția populară și națională, creația populară spontană încă vie, diversitatea de manifestări folclorice care se sedimentaseră în timp, unele în timp măsurat cu mileniile!… Exista la evreii veniți în Israel din 105 țări asemenea tradiții?… Se pare că nu! Modul de viață evreiesc, al evreilor risipiți prin toată lumea, nu încurajase formele de manifestare ale exuberanței populare, gratuitatea actului artistic popular!

 

De regulă, adică în mod natural, o limbă există întâi în uzul mulțimilor, iar dintre cei ce o vorbesc unii se apucă și fac literatură, adică scriu în limba respectivă, unii scriu mai bine, alții mai rău, cu mai puțin talent, apare așadar o literatură în acea limbă, mai întâi una orală, apoi una scrisă, iar la urmă de tot se ivesc câțiva care scriu gramatica și dicționarul acelei limbi, bazându-se în primul rând pe literatura scrisă cu talentul și succesul de public cel mai mare!… Cazul nostru, care datorăm atât de mult lui Eminescu, italienii lui Dante și așa mai departe!…

Așa se ajunge la normele și regulile limbii literare, care constituie încununarea a sute de ani de „sporovăială națională”! Încununarea a sute și mii de texte redactate de mințile cele mai felurit dotate ale acelui popor! Se ajunge la sedimentarea mai multor stiluri, toate desprinse din stilul vorbit, al limbii respective.

 

Cu ivritul lucrurile s-au petrecut exact invers: mai întâi au apărut grămăticii, lingviștii care în secolul al 19-lea au stabilit o gramatică și un dicționar, pornind de la niște texte pe care nimeni dintre evreii de rând sau chiar mai răsăriți nu le înțelegea. Cam cum ar fi textele lui Tit Liviu sau Seneca ori Horațiu pentru noi, românii sau spaniolii de azi!… „Autorii” limbii ivrit, al căror nume este bine cunoscut, nu au avut ca bază nimic din ce se numește, la alții, limba vorbită la nivelul popular! Nici măcar de un nivel academic nu poate fi vorba! Ci acei autori au stabilit ei gramatica și vocabularul limbii ivrit, firește, de fiecare dată având un argument ca temei, dar nu există nicio siguranță că acel argument este cel mai valabil!… De aici, caracterul artificial al întreprinderii… Au păstrat unele reguli din ebraică, potrivit gustului lor personal, pe altele le-au eliminat, ca să nu fie ivritul o limbă prea grea!… Cine își poate lua răspunderea pentru aceste „simplificări”?!

 

Fără să verific, enunț: evreii au dat lumii mari lingviști! Și întreb: cât de mari lingviști au fost cei care au inventat sita prin care au trecut limba ebraică veche pentru a decanta din ea ivritul modern, actual? Adică afirm că nu s-a apelat la mințile celor mai mari lingviști evrei! Probabil pentru că aceștia, precum Al. Graur, nu ar fi susținut proiectul sionist!

 

Era într-o poziție mult mai naturală limba idiș pentru a deveni limbă națională și de stat, după părerea multora! E mare păcat că idișul a dispărut sau e pe cale să dispară! Moare o literatură valabilă, pe care mâine n-o mai poate nimeni citi! Dar ce este mult mai grav și ireparabil, mor vorbitorii acelei limbi! Idișul încetează de a mai fi limbă maternă!…

 

Și, îmi vine să adaug, odată cu idișul dispare și vestitul umor evreiesc!… Pariez că în ivrit sunt puține bancuri, calambururi, jocuri de cuvinte spirituale, inventive… Asupra acestui efect mi-a atras atenția o discuție la TV cu Mircea Crișan, umoristul care a avut așa de mare succes în România! Adică în limba lui maternă: româna. Mircea Crișan se plângea că în Israel nu a avut succes… Nici cu bancurile în limba română, nici cu bancurile în ivrit…

Nu mă mir deloc! Evreii mai vorbesc românește, dar nu „ca lumea”, ca pe vremea când trăiau în interiorul limbii române. Cunosc evrei care continuă să fie excelenți vorbitori de limbă română! Dar nu ei sunt majoritatea… Or, ca să prizezi un calambur, un joc de cuvinte, trebuie să-ți fie familiare toate articulațiile și subtilitățile unei limbi.

 

 

Principala deosebire dintre o limbă naturală și ivritul este accea că graiul omenesc face parte din tradiția culturală, din folclorul acelui popor, între limbă și creația literară populară fiind greu să faci o separație! Există un întreg capitol comun: al expresiilor și zicătorilor, inclusiv al proverbelor, care sunt deopotrivă domeniu al limbii și al creației populare. Când cineva a spus prima oară despre Cutărică că „a luat-o la sănătoasa”, el a fost înțeles numai de cei care cunoșteau proverbul cu fuga, cât e de rușinoasă, dar și de sănătoasă!… Iar când spui despre X că se crede un Făt Frumos înțelesul se deduce din familiaritatea cu basmele copilăriei! Starea naturală de funcționare a unei limbi este ca parte a unei tradiții culturale populare orale multi-seculare! Limba este un capitol al folclorului și poate fi studiată și din această pespectivă. Ea funcționează ca atare, în interiorul culturii populare, este o creație sui generis a întregului popor!

 

Evident, despre ivrit nu se poate vorbi în acești termeni!…

 

În plus, în toate limbile textele scrise sunt departe de a cuprinde întreaga bogăție a unei limbi, a limbii vorbite în primul rând! Textele în ebraica veche de care s-au folosit „autorii ivritului” erau fatal lacunare față de limba ebraică vorbită, mult mai bogată, mai nuanțată. Iar cărțile despre limba ebraică dau socoteală numai de limba din textele păstrate. Bunăoară limba română, ca orice limbă europeană modernă, este o limbă bine cercetată, bine consemnată în gramatici și dicționare, dar aceste studii de specialitate sunt departe de a fi înregistrat în întregimea ei limba vorbită!

 

Mă încumet să mă întreb dacă nu cumva limba ivrit, atât de săracă în comparație cu orice limbă naturală, impusă ca limbă maternă în Israel, nu deformează percepția naturală, firească, a realității pentru cei care se nasc „întru” limba ivrit. O deformează prin simplificare, prin omisiunea unor aspecte privind atât lumea exterioară cât și, mai ales, lumea interioară! Mă întreb adică dacă nu cumva ca limbă maternă ivritul devine sursa, cauza unui handicap psihic, sufletesc…

 

Majoritatea evreilor români din Israel continuă să folosească limba română. Chiar și cei care au plecat supărați pe români! Dar supărat pe limba română cred că nu este niciun evreu! Cei mai mulți s-au făcut oameni, oameni inteligenți, prin exercițiul limbii române… Omul este om nu prin naștere, ci prin deprinderea unei limbi, prin mediul în care se dezvoltă!… Dacă pruncul nu are cine să-l învețe să vorbească în primii doi ani de existență, nu mai ajunge om niciodată!

 

La fel și ceilalți evrei din Israel, veniți din alte spații lingvistice, folosesc mai departe limba care, pentru foarte mulți, a fost limba maternă: rusă, germană, polonă, maghiară etc. Desigur, este vorba de obișnuință, dar mai este vorba și de dificultatea de a găsi în ivrit posibilitatea de a exprima la fel de bine o sumedenie de „trăiri”, de procese sufletești, cărora orice limbă „naturală” le poate da expresie lingvistică fără nicio dificultate. Evreii români din Israel vorbesc mai departe limba română din nevoia de a-și trăi plenar condiția umană. Ei se simt în largul lor, sunt „întregi” ca oameni vorbind românește! Românește sau rusește ori nemțește  etc.

Instinctiv, în contactul cu o limbă artificială, ei rămân practicanți ai limbii în care s-au împlinit ca oameni!

 

Dar cu evreii tineri, care trăiesc numai în interiorul limbii ivrit, ce se întâmplă?

Este o întrebare delicată, la care nu pot da un răspuns bazat numai pe presupuneri! Nu obișnuiesc „să dau cu presupusul”! Mă întreb cât de mulți sunt evreii din Israel care nu cunosc decât limba națională a Israelului! Ivritul!

 

Cu mari cheltuieli Israelul încurajează literatura în ivrit, dar scriitorii, oricât ar fi de atașați ideilor sioniste, se grăbesc să-și traducă cărțile sau le scriu direct în engleză…

Am considerat că o carte de-a mea, tradusă în ivrit, ar putea interesa în Israel! Am întrebat pe la cunoscuți cum să procedez. Am primit de la mai mulți același răspuns: nu prea există interes în Israel pentru literatura în ivrit. Mai degrabă evreii români vor fi interesați de cartea mea în varianta originală, în limba română… Se pare că nici prea multe edituri nu funcționează în Israel, cererea de carte fiind foarte mică!…

 

E greu să te atașezi de o limbă pe care părinții sau bunicii tăi nu au vorbit-o și nu este lucru sigur că o vor vorbi și nepoții tăi…

 

Ion Coja

Post scriptum 2017 . Învățarea ivritului este ajutată și de faptul că evreii din Israel au venit din țări diferite, au „venit” din limbi diferite, iar pentru a se înțelege între ei aveau două posibilități: (1) una din limbile cu care au venit în Israel, probabil cea vorbită de grupul cel mai mare de evrei sosiți în Israel, să se impună în mod natural, de-a lungul unor lungi decenii de așteptare sau (2) să se impună o limbă pe care n-o vorbea niciun evreu, dar putea fi acceptată din motive le-aș zice „ideologice”.

Share This Story!

  • Stan Pățitu

    Domnule Coja,

    Nu vreau să mă
    leg de presupunerile dvs, deoarece e foarte clar că sînt presupuneri personale,
    legate de limba ebraică. Fiecare are dreptul la presupunerile lui personale, la
    păreri personale în sfera părelnicului. Am totuși de comentat cîteva afirmații
    pe care le faceți în necunoștință de cauză. Una dpdv istoric, iar alta dpdv
    lingvistic.

    Între istorie și
    limbă există o legătură indestructibilă, care nu ne dă dreptul să separăm
    istoria de limbă. Dapdv există o mare dihotomie în studierea limbilor. Istoria
    unui popor e determinată de modul de viață, de exeistența acelui popor. Nu e
    tot una să fie un popor sedentar, sau un popor pribeag, care se plimbă pe
    meleaguri străine printre alte popoare. Un popor sedentar, cum sînt românii, de
    mii de ani, trăiesc un mod de viață diferit, față de un popor pribeag. Limba la
    sedentari e unitară. În general poporul pribeag împrumută mai mult din
    tradițiile, limba, și multe alte aspecte ale vieții duse de poporul sedentar,
    unde s-a așezat poporul pribeag. Deci istoria poporului pribeag, cît și limba,
    depind în foarte mare măsură de istoria și limba poporului sedentar gazdă.
    Fenomenul în general în biologie se numește simbioză. E valabil și la plante și
    animale, nu numai la om.

    Fără supărare,
    v-am mai spus că nu cunoașteți istorie în general, cît nici în particular care
    este istoria adevărată a evreilor. Istoria lor e una foarte complicată,
    deoarece încă din antichitate, vitregia soartei lor i-a separat de nenumărate
    ori în grupe care au evoluat diferit, trăind la diferite popoare, atît în
    perioada antică timpurie, cît mai ales după anul 70 d.C., cînd romanii au
    desființat provincia Iudeea și-au rămas fără țară. În antichitatea timpurie au
    fost sclavi din poartă-n poartă, la Babilon, la egipteni, la asirieni, la perși,
    la romani, de exemplu, iar după anul 70 d.C. pribegi spulberați în toate
    direcțiile. Mai mult au existat și conflicte interne între evrei, atît
    religioase, cît și politice, care și ele s-au manifestat atît istoric cît și
    lingvistic. Una din separațiile religioase importante a apărut după apariția
    creștinismului, cînd o parte din evrei au renunțat la iudaism, îmbrățișînd
    creștinismul. Politic separarea s-a făcut pe principiul tipului de proprietate,
    proprietate privată, capitalsm, versus proprietate colectivă, comunism. Iudei
    versus izdraeliți, încă din antichitate. Istoria evreilor e mult mai complicată
    decît vrem noi s-o simplificăm, vorbind generic de evrei și de limba ebraică.
    Care evrei și care limbă ebraică?

    Dpdv lingvistic
    sînt stupefiat de-a dreptul cînd afirmați că limba idiș era într-o poziție mult
    mai naturală pentru a deveni limba națională și de stat, după părerea multora.
    Cine sînt acei mulți care susțin așa ceva? Cum să fie idiș în această poziție,
    cînd se știe foarte bine cine vorbește această limbă, un fel de esperanto
    evreo-germano-slavă, care reflectă istoria unei singure grupări de evrei, cea a
    evreilor considerați falși, de către evreii adevărați, ca să nu mai vorbesc că
    mai conține și cuvinte asiatice. Cum puteți propune o astfel de limbă ca limbă
    națională și de stat pentru evrei? Ce criterii ați folosit? Pe ce v-ați bazat
    cînd faceți o astfel de afirmație? Dacă ați fi cunoscut istoria adevărată a
    așchenazilor, cei care vorbesc idiș, evreo-esperanto, creolă, pigin,
    păsărească, sau cum vreți să-i spuneți dvs., nu cred că ați mai fi făcut o
    astfel de afirmație. Pe scurt așchenazii sînt descendenții unei populații mixte
    dintre izdraeliți, nu iudei, cu asiatici pe teritoriul Ucrainei de astăzi,
    numit pe vremea aceea imperiul cazar. Izdraeliții ăștia care îmbrățișaseră
    creștinismul ortodox, mai exact clasa superioară, au luat decizia să renunțe la
    endogamie și să se amestece cu asiaticii din motive politice, și totodată să se
    convertească înapoi la iudaism, convingîndu-i și pe asiaticii cu care s-au
    amestecat să se convertească și ei la iudaism de la politeism. Clasa inferioară
    de izdraeliți, prostimea, a refuzat și a practicat în continuare endogamia,
    urmînd sfaturile strămoșești, refuzînd și întoarcerea la iudaism. Asta se
    petrecea în jurul anului 800 d.C. A urmat un genocid fraticid, care a forțat
    majoritatea clasei inferioare de izdraeliți să părăsească așa zisa Cazarie,
    dacă nu se amestecă cu asiatici și nici nu se convertește înapoi la iudaism.
    Acești izdraeliți din clasa inferioară, adepți ai endogamiei strămoșești și ai
    creștinismului ortodox, au părăsit Cazaria îndreptîndu-se spre Rusia, unde în
    cca 200 de ani i-au convertit pe ruși la creștinism, iar în jurul anului 1000
    d.C. au coborît la vale cu rușii și vichingii varangieni, desființînd Cazaria,
    și plătind înapoi fraților lor genocidul fraticid din anul 800 d.C. De data
    asta izdraeliții așchenazi, evrei falși, amestecați cu asiatici, au fost
    forțați să se convertească la creștinism cu sabia la cap, ori să părăsească
    Cazaria. Majoritatea au ales exilul, care s-a produs în direcția Polonia și
    Germania, unde limba ebraică stîlcită cu infuzie de limbi asiatice, a căpătat
    și infuzii slave și germanice, prin care se caracterizează limba idiș, care e
    foarte departe de limba ebraică.

    Cum puteți
    susține, ca o astfel de limbă evreo-esperanto să devină limba națională și de
    stat în Izdrael, atîta timp cît e foarte departe de limba ebraică?

    Cu toate că
    istoria vitegră a evreilor i-a separat de multe ori în istorie în multe grupuri
    și grupulețe, împrăștiați în lumea largă, mai există totuși și grupuri de evrei
    care au conservat atît spița genetică, practicînd în continuare endogamia, cît
    și limba ebraică în măsură mai mare decît celelalte grupuri de evrei, care s-au
    abătut de la legile strămoșești, amestecîndu-se atît genetic, cît și lingvistic
    cu alte neamuri. Există și alte amestecuri lingvistice specifice zonelor unde
    au trăit anumite grupuri de evrei, cum ar fi sefardi, ladino, hasidic, mițraim,
    dar nu trebuie să uităm că totuși există în continuare și grupuri de evrei care
    s-au muncit din răsputeri, prin religie și școli speciale, să conserve limba
    ebraică antică. Binențeles că acum e foarte greu să impui o limbă moartă, unui
    conglomerat de amalgamuri dintre ebraică și alte limbi, evreii fiind împrăștiați
    peste tot în lume.

    Tot adevărat este
    că majoritatea evreilor ajunși în Izdrael sînt de fapt așchenazi, adică evrei
    falși, considerați de evreii adevărați, care desigur fiind majoritari, au
    insistat ca idișul evreo-esperanto vorbit de ei să fie limba națională și de
    stat în Izdrael, mai ales că ei sînt și cei mai aprigi susținători ai
    zionismului, dar nu trebuie să uităm că limba idiș e foarte departe de limba
    ebraică în zilele noastre, și nu este în nici-un caz limba care s-ar impune în
    Izdrael, deoarece nu caracterizează deloc identitatea națională a evreilor și
    nici limba ebraică. Era normal ca limba idiș să fie pe cale de dispariție, din
    toate punctele de vedere, chiar dacă vorbitorii majoritari care au migrat în
    Izdrael o vorbesc, deoarece idiș nu e ebraică. Mai mult idiș e cel mai departe
    de limba ebraică, decît oricare alt dialect ebraic în zilele noastre. De fapt
    idiș nu poate fi numit nici măcar dialect evreiesc. Cantitatea nu înseamnă și
    calitate. Tot atît de normal era ca evreii adevărați să impună limba ebraică ca
    limbă națională și de stat, chiar dacă ei sînt în minoritate în Izdrael, dacă
    vroiau să restaureze statul Izdrael, adică identitatea națională, nu să accepte
    ca evreii falși să-și impună și limba, nu numai tradițiile, care și ele sînt
    foarte departe de tradiția ebraică moștenită din moși-strămoși. Păi ce facem?
    Propunem un nou stat numit Cazaria în locul statului Izdrael?

    Acum dacă
    analizăm serios structura și compoziția populației din Izdrael, adică dpdv
    demografic, cei care se declară evrei, fie ei adevărați, fie falși, așchenazii,
    sînt minoritari, față de alte etnii care conviețuiesc împreună cu cei care se
    declară evrei. Și atenție dintre cei care se declară evrei, majoritatea sînt
    evrei falși! Statistic din cca 6 milioane de locuitori, numai 1,2 milioane se
    declară evrei, adică numai o cincime, 1/5 din populația din Izdrael. 4/5 din
    populația Izdraelului e un amalgam de arabi, africani, berberi, europeni,
    inclusiv români la muncă, etc.

    Din așchenazii
    ajunși în Izdrael sînt foarte mulți, care au ajuns acolo și din România,
    deoarece cîndva în istorie, mai ales în secolele XVIII și XIX, fugind de
    persecuțiile la care au fost supuși în Polonia, Germania cît și în Rusia, și
    considerînd românii toleranți, au ajuns să trăiască multe generații pe pămînt
    românesc, înainte să ajungă în Izdrael după 1948. Binențeles că au purtat după
    ei limba idiș, dar și multe tradiții românești, după sute de ani de conviețuire
    cu românii la ei acasă.

    Dacă Mircea
    Crișan a avut succes cu bancuri în idiș, este pentru că a fost invitat de
    așchenazi din România, care vorbesc idiș. Toată lumea știe că bancurile sînt
    foarte greu de tradus dintr-o limbă într-alta. Dacă era invitat de evrei
    adevărați, cu siguranță că bancurile lui în idiș nu aveau succes deloc, mai
    ales că evreii adevărați nu dau doi bani pe evreii falși și nici pe limba lor
    la fel de falsă. Pentru actorie e foarte important publicul căruia te adresezi.
    Cu siguranță că evreii adevărați, dacă-l invitau pe Mircea Crișan, s-ar fi
    așteptat la bancuri în ebraică, ivrit, chiar dacă nu au farmecul celor în idiș,
    evreo-esperanto. Așchenazii și-au șlefuit arta dramatică și comedia trăind cu
    românii, de la care au învățat umorul, să facem haz de necaz, specific nouă,
    adică sarea și piperul comediei, nu numai arta de a face cîrnați și sarmale cu
    mămăliguță, sau de a pune murături la butoi în saramură. Ca să nu mai vorbesc
    de împrumuturile muzicale, sau minciunile muzicale cu care se mîndresc ca fiind
    creațiile lor, cum ar fi Ciocîrlia sau reușind să impună cîntecul popular:
    Cucuruz cu frunza-n sus, ca imn național. Aici evreii adevărați, indiferent că
    sînt iudei sau izdraeliți, au pierdut partida.

    Dacă evreii
    adevărați vor să creeze într-adevăr un stat Izdrael cu limba ebraică ca limbă
    națională și de stat, trebuie să acționeze mult mai serios în politica
    demografică, și să mute mai mulți evrei adevărați în Izdrael, pentru a-și
    impune identitatea națională, deoarece sînt în minoritate, dacă vor să se
    vorbească ebraica în Izdrael și imnul național să nu fie, Cucuruz cu frunza-n
    sus. Problema e că nu prea se găsesc evrei adevărați în lumea largă, doritori
    să se repatrieze din cauza activității teroriste la adresa lor. Mai mult,
    cunosc evrei adevărați, unii plecați chiar din România, pentru că am avut și
    din ăștia, care după cîțiva ani de stres cu bombe în public, și-au făcut
    bagajele și-au plecat în alte țări. Populația evreiască în Izdrael e în
    scădere, dar numărul emigranților de alte naționalități e în creștere, în
    compoziția populației din Izdrael, deoarece din cauza crizei globale, tot mai
    mulți emigranți la muncă ajung în Izdrael, chiar și așa cu bombe pe stradă, în
    timp ce evrei, fie falși sau adevărați părăsesc Izdraelul. Ce nu face omul
    pentr-o bucată de pîine?

    Aș mai avea o singură întrebare pentru dvs! Ce anume considerați ca
    evrei ”pămînteni”? Evrei adevărați sau evrei așchenazi, adică falși, pentru că
    am avut și avem în continuare din fiecare? Ca să nu mai vorbesc de distincții
    religioase sau politice între diferitele grupări de evrei, existente la ora actuală,
    iudaici, creștini catolici, ortodocși, protestanți, ori capitaliști sau
    comuniști. Altfel, jos pălăria pentru stilul scriitoricesc de care dați dovadă,
    și de care eu nu sînt capabil. Fiecare cu calitățile și înclinațiile lui.