Discurs împotriva vorbelor nesăbuite ale unor Andrei Pleșu, Teodor Baconski etc.

Domnule profesor, v-am trimis pe internet articolul Persistență, publicat de dl Teodor Baconski în revista „22”. L-ați citit, probabil. Ce părere aveți?

Textul circulă și pe Internet, cu titlul dat de internauți Un portret corect al românilor, sau așa ceva. Da, este un text bine scris, bine articulat, dl Baconski știe să fie și convingător, și fermecător. Tocmai de aceea devine periculos pentru societate atunci când susține idei false, căci face multe victime, sunt mulți cei ce și le însușesc.

Care sunt aceste idei false?

Este vorba de o atitudine, în primul rând. Dl Baconski ne pune în față oglinda ca să vedem cât suntem de urîți, de hidoși, românii de noi! Or, oglinda sa nu prea este netedă, drept care deformează imaginea noastră. Îmi vine greu să cred că dl Baconski nu-și dă seama că ne judecă strâmb. Iar dacă într-adevăr nu-și dă seama, m-aș bucura. Ar însemna că este recuperabil. Ceea ce nu este cazul lui Andrei Pleșu, și el autor al unor texte impecabil scrise, sub raport stilistic, literar, dar chitite și ele în aceeași direcție: denigrarea componentei românești a lumii în care trăim. Putem vorbi despre amândoi acești fini intelectuali din elita intelighenției românești?

E mai mult decât speram! Mai ales că sunt tare mulți cei care în mass media românească se pronunță foarte des și foarte critic la adresa istoriei, a comportamentului, a weltanscauungului românesc, dacă pot spune așa. Mereu apar „dovezile” că suntem ba un popor fără istorie, ba un popor fără viitor! Pot fi luate în serios aceste critici?

Le iei în serios numai dacă rezistă la un examen critic! În textul dlui Baconski, m-am poticnit aproape la fiecare frază în afirmații lipsite de acoperire, aruncate fără nicio justificare, ca și când ar fi lucruri mult prea bine dovedite. Încă de la început aflăm că noi, românii, „persistăm în propriul stat, slab statalizat”, frază care sună aproape ca un reproș că încă n-am dispărut de pe fața pământului! Iar despre statul român că ar fi „slab statalizat”, ce vrea să ne spună dl Baconski? Încerc să-i dau dreptate, dar nu găsesc ca argumente decât vorbele ușuratece spuse la adresa statului în general, după 1990, paravan pentru spolierea statului român de ceea ce noi știam că este „averea poporului”. Așa zișii liberali – răspândiți prin toate partidele, s-au întrecut în a deplânge neputința statului de a gestiona și de a gospodări, de a „manageria”, argument pentru a i se lua tot ce avea statul în posesie sau administrare: imobile, fabrici, ogoare, obiecte de patrimoniu etc. Tot jaful postdecembrist s-a făcut sub această acoperire… Dar poate că dl Baconski are în vedere istoria când spune că suntem un stat „slab statalizat”. Din această perspectivă este la îndemâna oricui care cunoaște puțină istorie să-l tragă de mânecă pe autor: noi, românii, avem o statalitate proprie dintre cele mai vechi din Europa. O statalitate neîntreruptă, care durează din secolul al 14-lea. La câte popoare din Europa și din vecinătatea noastră o mai întâlnim?

La unguri?

De la Mohaci, 1526 parcă, statul maghiar a dispărut, și a mai apărut după 1919, la Trianon. Dar să nu insistăm prea mult și să ajungem la subiect, adică la afirmațiile care m-au supărat cel mai tare. Anume comentariul făcut de autor în legătură cu „faimoasa teroare a istoriei”. Citez: „Generația lui Eliade, care a consacrat această nefericită expresie, poartă vina de a fi propus, astfel, cea mai perfidă schemă de autosabotare. Nu există vreo scuză mai lașă pentru neîmplinirile unui popor decât această stupidă „teroare a istoriei”. Ea răsfață toate viciile, ambalează indulgent toate eșecurile, caută, iresponsabil, să justifice retroactiv toate nemerniciile.” Repet, este bine scris întreg articolul, așa cum se vede și din citatul propus. Bine scris, dar nu la obiect. Conceptul amintit a fost propus de Mircea Eliade pe la 1960, 60 și ceva, într-un comentariu la Miorița, și în niciun caz nu a fost „consacrat de generația lui Mircea Eliade”. Adică de legionari! Dacă l-a consacrat cineva, asta a făcut-o Miron Costin!…

Așadar pe legionari îi acuză de a fi inventat „cea mai perfidă schemă de autosabotare, cea mai lașă scuză”!

Aș face o paranteză: cine se autosabotează numai perfid nu este!… Aici s-a cam lăsat dl Baconski furat de propria sa retorică și a uitat de logică! …Cât privește consacrarea sintagmei amintite, aceasta s-a produs târziu, după anii ’70. Dar pentru că dl Baconski a introdus în argumentația sa Mișcarea legionară, aș vrea să ne oprim puțin la aceasta și să raportăm la Mișcarea legionară chiar întreaga pledoarie a dlui T.B. Domnul Baconski o acuză de lașitate și perfidie, acuzație răsfrântă asupra tuturor românilor în fapt. Nu m-ar deranja această identificare, legionar=român. Mă onorează și pe mine, ca român. Numai că referința la legionari, dacă-i corect făcută, este de natură să-l contrazică total pe dl Baconski, ba chiar este capabilă, dacă dl Baconski este „cinstit sufletește”, să-l vindece de tot scepticismul său cu privire la valoarea și consistența românescului din lume.

V-aș ruga să fiți mai explicit.

Păi, domnule Marinescu, într-o discuție cât de cât serioasă pe acest subiect, subiectul fiind „ce fel de oameni sunt românii? Cu ce merite și cu ce eșecuri îi înregistrează istoria?”, referința la legionari este obligatorie. Obligatorie și mântuitoare, dacă e făcută corect. Mișcarea legionară este una din marile isprăvi ale Neamului românesc. Sunt voci autorizate care consideră că Mișcarea legionară este cea mai grozavă înfăptuire a poporului român! În orice caz, ea poate fi numită „a poporului român”, căci a fost creația unor tineri români, la care a aderat practic întreg tineretul României, aproape că nu a existat familie de români care să nu fi avut pe cineva în Mișcare. Da, a fost neîntrerupt calomniată în modul cel mai sistematic, cu tenacitate și mare desfășurare de forțe, dar un individ ca Teodor Baconski a avut toate posibilitățile de a afla adevărul despre legionari. Numindu-i pe legionari „generația lui Micea Eliade”, foarte mulți autori recurg la această stratagemă ca să poată vorbi mai liber și ca să omagieze această generație fantastică, de mari oameni, dintre care cei mai mulți au fost de dreapta sau chiar legionari declarați ori măcar cu simpatii legionare. Iată însă că despre „generația lui Mircea Eliade” dl Baconski se pronunță cu o asprime nemaiîntâlnită în publicistica românească: perfidie, lașitate, prostie. Deci, românilor care, ca și dl Baconski, sunt cuprinși de sentimentul că aparțin unui popor care nu a făcut mare brânză în istoria sa, le recomand să se informeze corect asupra legionarilor. Le recomand să înceapă prin a citi cartea Pentru legionari a lui Corneliu Zelea Codreanu. Este tămăduitoare pentru morbul disperării și al lamentării în grup.

Iar eu le recomand cartea Legionarii noștri, a domnului Ion Coja.

N-am nimic împotrivă, nu-i rea, dar mai sunt câteva mult mai bune.

Ați spus că voci autorizate afirmă că Mișcarea Legionară este cea mai grozavă ispravă a românilor. Numiți o asemenea „voce”.

Aș cita o voce autorizată și neașteptată, vocea lui Joseph Goebbels, ministrul nazist. Știu că unii vor crede că le fac un deserviciu legionarilor dacă voi susține că Goebbels i-a prețuit. Acestora le amintesc de Hitler, care nu i-a iubit deloc pe legionari, de la Hitler a obținut Carol, în 1938, acordul decisiv pentru asasinarea Căpitanului… Goebbels, la Paris, de față cu ziariștii străini acreditați în capitala Franței ocupate, a declarat că „Garda de fier este lucrul cel mai important care s-a petrecut în secolul nostru”. Am mai publicat o dată această declarație și sursa ei. Nu insist asupra acestei chestiuni. Problema mea nu este Goebbels, ci dl Baconski, și Pleșu și alții ca ei, care nu cunosc adevărul despre legionari, sau nu vor să-l recunoască, ignorând astfel capitolul, după unii cel mai glorios, din istoria noastră. Ceea ce nu-i împiedică pe acești domni atât de exigenți să ne facă inventarul făcutelor și, mai ales, al nefăcutelor din istoria noastră. Raportarea la Mișcarea legionară este însă obligatorie pentru cei care caută cu lumînarea defectele și păcatelor românilor. Vor fi contraziși de prestația legionarilor, atât de eroică.

Andrei Pleșu cu ce greșește?

O clipă numai, aș vrea să propun un principiu: în secolul trecut, al 20-lea, românii au avut câteva momente importante, prin care au participat la istoria planetei. Pe lângă legionari…

Dar legionarii ce au cu istoria planetei?! Chiar dumneavoastră ați spus, de mai multe ori, că legionarismul este un fenomen românesc, care s-a declanșat și desfășurat fără niciun amestec din afară, nici măcar unul german, nazist.

Fenomenul legionar începe să fie tot mai cunoscut pe planeta noastră, în ciuda embargoului mediatic total. Acest interes este azi în creștere. Am întâlnit tineri ruși sau polonezi ori spanioli, irlandezi, care știau foarte multe despre legionari, despre Căpitan, și se străduiau să-și însușească corect viziunea legionară asupra lumii politice. Și postulez: intelectualul român, publicist și ideolog, care nu a fost capabil să-și facă o părere exactă, corectă, despre legionari, care are lacune grave de informație în ceea ce privește lumea legionară, nu are voie să exprime un punct de vedere defetist cu privire la români. Este acesta un principiu, l-aș numi al cumsecădeniei: poți să lauzi pe cineva chiar și dacă nu-l cunoști prea bine! Dar când te apuci să critici pe cineva, trebuie să te asiguri că știi totul despre acel ins, mai ales dacă este vorba de un grup uman, de un popor!

Or, este evident că dlui Baconski îi lipsește una dintre cele două sau trei informații capitale pentru cine se apucă să ne judece pe noi, românii, ce ne poate capul! Dacă nu s-a învrednicit să afle ce este de aflat despre acești bravi români, despre „românii cei mai români”, adică despre legionari, individul decade din dreptul de a ne judeca cu asprime, de a ne condamna ca pe niște repetenți ai istoriei. Când nu ești informat asupra subiectului pus chiar de tine în discuție este foarte grav. Mai bine tăceai!

Care ar fi celelalte două „informații capitale” despre români?

Una privește contenciosul româno-evreiesc, acuzația de holocaust, de genocid, de pogrom, cu care suntem gratulați de unii evrei. Repet, unii evrei, nu toți. Pentru mine, românul care nu s-a interesat în mod special despre ne-vinovăția românilor în această materie și nu a cercetat acest subiect, ci și-a însușit fără să clipească „dilematic” teza lui Wiesel și a altor haimanale de evrei și români, teză care susține că suntem un popor de criminali, acel român, oricât ar fi el de școlit, de academic, decade din dreptul de a rosti judecăți de valoare asupra poporului român! Asemenea judecăți nu se pot formula fără a lua în seamă faptul că românii, puși la încercare de istorie sau de Dumnezeu, supuși testului de omenie alături de celelalte popoare din Europa, au dovedit un comportament mai mult decât onorabil, oferindu-le evreilor năpăstuiți un sprijin pe care alte popoare nu au fost în stare să-l arate și să-l ofere evreilor. Or, acest adevăr multora nu le convine azi, așa că au scornit basna cu holocaustul, cum că a fost holocaust în România, ba chiar „holocaustul a început în România”. Eu nu le cer intelectualilor români să protesteze față de această minciună netrebnică, dar îi pretind românului care se crede îndreptățit să-și judece părinții cu asprime, chipurile cu luciditate, îi cer acelui românaș să se pronunțe mai întâi asupra acestui subiect: a fost sau nu holocaust în România? Sau purtat sau nu românii într-un mod care ar fi fost normal să le atragă recunoștința evreilor? Repet, eu nu pretind de la dl Baconski să intervină în problema holocaustului. Îi înțeleg pe toți cei care se abțin și tac: au familie, au o carieră în față, au cine știe ce păcate pentru care se simt vulnerabili sau șantajabili etc. Dar dacă, nesilit de nimeni, te încumeți să abordezi subiectul gingaș al unei evaluări totale, generale, a prestației istorice de care s-au învrednicit românii de pretutindeni și dintotdeauna, emițând astfel judecăți critice aspre și categorice, deloc dubitative, pe un ton sentențios, ca și când tu ai fi pedagogul neamului, eu nu te iau în serios decât dacă ai trecut „proba Holocaustului” și nu te-ai ferit să spui adevărul. Dacă te-ai arătat gata să suferi pentru adevăr!

Despre ce suferință poate fi vorba?

Să zicem suferința de a nu fi publicat, de a nu ți se oferi un microfon sau câțiva centimetri pătrați de „sticlă”. De alte suferințe nu mai vorbesc…

A treia informație?

Cred că sunt mai multe, dar dacă e să ne rezumăm la trei, aș adăuga corecta receptare a epocii comuniste, 1944-1989. A invoca acești ani pentru a deduce numai defecte și abandonuri românești, dezertări și trădări etc., mi se pare neserios. Penibil. Nu e cazul dlui Baconski, vorbesc acum în general, cu gândul la alți „ochi neîndurători” care scrutează fenomenul românesc ținând batista la nas cât mai ostentativ. Cine nu suflă o vorbă despre partizanii din munți, despre ardoarea unor minoritari de a susține partidul comunist și prezența Armatei Roșii în România, cine nu înțelege marea operă săvârșită în acei ani de Biserica Ortodoxă Română, cine nu recunoaște performanțele economice atinse în anii „dictaturii de dezvoltare”, cine nu este capabil să separe epoca în care românii erau minoritari printre comuniști de epoca în care partidul comunist „se românizează la vârf” și cine nu vede deosebirea ca de la cer la pământ între cele două epoci, acela să se abțină să facă judecăți publice asupra chestiunii.

Ajungem iar la Ceaușescu?

Numai atâta spun: cei care l-au condamnat la moarte pe Ceaușescu, care propriu zis l-au asasinat, nu au făcut-o în numele nostru și cu asentimentul nostru, ca să ne răzbune pe noi, ca să pedepsească greșelile și păcatele lui Ceaușescu, ci ca să-l pedepsească pentru tot ce a făcut în folosul neamului și al Țării. Dovada: felul cum acei indivizi au guvernat după aceea, felul cum au distrus Țara. Cine nu pricepe că am fost intoxicați cu informații și aprecieri incorecte asupra a ceea ce se întâmpla în România „lui Ceaușescu”, acela nu știe pe ce lume trăiește. Dacă lucrurile ar fi evoluat după 1990 așa cum am sperat noi, atunci da, se adeverea că Ceaușescu ne-a fost dușmanul cel mai mare. Dezastrul însă pe care îl înregistrăm azi, dovedește că nemernicilor le-a fost frică de Ceaușescu, cu Ceaușescu în viață nu le-ar fi fost ușor să instaureze politica de subminare a tot ce este românesc și în primul rând a intereselor noastre naționale cele mai firești. L-au ucis pe Ceaușescu pentru că le-ar fi fost dușmanul cel mai informat asupra intențiilor lor criminale. Trebuie să aplicăm regula les amis de mes amis sont mes amis, cu varianta dușmanii dușmanilor mei îmi sunt prieteni!

Adică?

Adică cei care ne guvernează de douăzeci de ani sunt în mod evident niște dușmani ai neamului românesc, ai românilor, ai noștri. În decembrie 1989, ei s-au dovedit dușmanii de moarte ai lui Ceaușescu. Deci, dacă ne sunt dușmani și nouă, și lui Ceaușescu, noi nu mai putem vedea în Ceaușescu un dușman! Logic?

Cum apreciați afirmația dlui Baconski, cum că „cantitatea de teroare istorică este matematic egală pentru toate grupurile umane constituite sau nu în stat”?

Este tipic comunistă în esența ei, căci proclamă un soi de egalitate între popoare!… Așadar nu a existat nici teroarea țaristă, nici cea sovietică pentru popoarele din Rusia, dintre care multe au dispărut în ultimii 200 de ani. Pun acest termen cu gândul la Basarabia. Au suferit egal românii din Rusia și rușii din Rusia?… Au suferit spaniolii la fel de mult ca popoarele amerindiene, la fel germanii și evreii, evreii și palestinienii… Ce să mai zic de englezi?! Nimeni nu crede „că numai ai lui au suferit”, dar pun o întrebare dlui Baconski și altora ca dînsul…

„…oligofreni sau ignoranți”, am citat din articolul dlui Baconski.

Pun întrebarea: oare chiar pretutindeni, la toate „grupurile umane” poți înregistra un masacru similar celui de care au avut parte legionarii? Carol omoară peste 300 de legionari, decapitând Mișcarea de cei mai importanți lideri, vine apoi a doua decapitare, efectuată de Ion Antonescu, victimele fiind de data aceasta și mai numeroase, apoi vine răzbunarea cominternistă pentru refuzul legionarilor de a colabora la bolșevizarea Romîniei, cu alte sute de morți, cu zeci de mii de încarcerări. Unde în Europa secolului 20 s-a mai petrecut asemenea măcel?! În China comunistă, însuși regele, trădător de țară căci oferise pe tavă japonezilor Manciuria, va fi condamnat la numai 10 ani de temniță! Un adevărat mizilic, față de dezmățul din tribunalele bolșevice ale anilor ’50, unde practic nici o condamnare nu a fost sub 10 ani, chiar și a unor minori detot nevinovați… Cunoaște multe țări dl Baconski unde într-o singură noapte au fost arestați 10.000 de studenți, de tineri naționaliști? Am dreptul să mă întreb și de ce numai în România căderea comunismului a făcut mii de victime? Mă întreb și tare aș fi curios să aflu răspunsul dlui Baconski.

Iar dl Pleșu, Andrei Pleșu, ce ar fi de spus despre dînsul?

Domnul Pleșu al dumitale – eu nu-i pot spune domn!, are o întreagă operă pe acest subiect: precaritatea a cam tot ce este românesc. Scrisă această operă cu și mai mult talent, cu virtuți literare și stilistice deosebite. Dar nici lui Andrei Pleșu, pentru aceleași motive, nu-i pot recunoaște dreptul de a aborda acest subiect, căci acesta este un subiect pe care atunci când îl tratezi, volens nolens te erijezi în postura de justițiar, de judecător moral al poporului tău. Această postură, de instanță morală națională, nu i se potrivește oricui. O accepți la persoane care au făcut lucruri deosebite pentru neamul lor, care au suferit, care și-au pus pielea la bătaie pentru „grupul uman” din care fac parte. Avea acest drept bunăoară Petre Țuțea, care făcuse ani grei de temniță pentru că vorbea slobod despre drepturile poporului său, împotriva celor care încălcau aceste drepturi. Și deseori nea Petrache rostea vorbe aspre despre neamul românesc, dar imediat lua aminte că nu se cade să facă așa ceva și retracta cu umilință, căindu-se.

În cazul lui Pleșu însă sunt și mai multe motivele care îi impun să stea decent în banca sa și să încerce să treacă cât mai neobservat. Instinctul de apărare ar trebui să-i impună acest comportament. Dar se pare că insolența și vedetismul îl fac să uite de orice precauție. Nu sunt eu singurul care, când pronunță sau aude numele lui Andrei Pleșu, nu poate să nu se gândească la acel ministru al culturii care a abrogat în ianuarie 1990 legea patrimoniului cultural, ceea ce a declanșat hemoragia de valori artistice inestimabile care au dispărut din instituțiile publice și au luat calea străinătății, cele mai multe.. Așadar un Andrei Pleșu mai mult decât infractor, căci s-a făcut astfel complice la toate furturile din patrimoniul național. Un hoț oarecare fură și el un tablou, două, câteva cărți rare. Andrei Pleșu poate fi considerat că a fost și este în continuare complice la toate actele de jaf din muzee, din colecții etc., deja consumate sau viitoare. Nota bene, acea lege a patrimoniului abrogată de Pleșu nu era o lege comunistă, ci traducea întocmai legea franceză a patrimoniului. Acuzat pentru această măsură absolut nemernică, nici până azi acest individ subțire, cu maniere elegante și plin de umor, nu a catadicsit să dea o explicație pentru gestul său de trădare a unui interes național foarte important, elementar… Mai are curajul Andrei Pleșu să bată obrazul cuiva?! Uite, domne, că are. Are curajul să ne țină lecții de morală sau de eleganță comportamentală. Nu mai zic și de celelalte păcate, de dinainte de 1990 sau tot de după 1990, nu-i fac eu inventarul complet, mi-e destul să știu că dezastrul făcut în materie de patrimoniu artistic național i se datorează aproape exclusiv numitului Andrei Pleșu.

Circulă pe Internet un text al dlui Pleșu, despe un brancardier…

L-am citit, este grozav. Pezevenchiul știe să scrie, i-a dat Dumnezeu multe daruri, dar nu a fost în stare să-și dobândească el singur acel dar ales pe care nu-l ai din naștere, ci ți-l edifici singur, luptând și confruntându-te cu tine însuți ceas de ceas: caracterul. Obrazul… Nema!

Principiul pe care l-ați formulat se aplică și la oamenii mai de rând? Mă gândesc că deseori aud, fel și fel de oameni, unii mai de soi, alții mai de duzină, zicând cu un total dispreț „Așa-i la noi, la români” sau „treabă românească!”…

În general noi, românii, suntem mai auto-critici. Vezi mulțimea de bancuri cu trei personaje, un rus, un american și un român, să zicem, în care românul iese mai de ocară, mai…

Dar numai aparent, la o interpretare mai atentă este pe invers. Oricum, românul știe să facă haz de el însuși!

Păi asta este o mare calitate! Numai oamenii foarte deștepți sunt capabili de auto-ironie! Deseori, la Andrei Pleșu este mai degrabă auto-ironie, recunosc.

În concluzie?

Postulez așadar: există cele trei momente de istorie românească recentă, momente de excelență românească, dar pe care niște netrebnici vor să le înregistreze ca momente de rușine națională: Legionarii, Salvarea evreilor și Rezistența la bolșevizarea Țării. Noi, ca români, avem de ce să fim mândri și pentru că dintre români s-a născut Mișcarea legionară, și pentru felul cum ne-am purtat cu evreii, ba chiar și pentru felul cum am trecut prin perioada de dictatură comunistă. Intelectualul sau individul care a acceptat minciunile din raporul Wiesel și din raportul Tismăneanu, se descalifică în fața instanțelor morale. El nu mai are dreptul să judece poporul român, să-l acuze de una sau de alta, atâta vreme cât s-a arătat incapabil să apere adevărul despre poporul român, adevăr ultragiat grav în cele două documente! Partidul Anti-Românesc instalat la guvernare în 22 decembrie 1989, prin serviciile sale de propagandă prezintă deformat până la calomnie cele trei reușite românești. O bună parte dintre intelectualii noștri considerați de elită au pus botul și, pentru diverse avantaje și stipendii, colaborează la această diversiune, nu comit niciun gest de revoltă sau protest ori dezicere față de minciuna instituționalzată, față de politica anti-românescă a guvernanților, a cercurilor internaționale interesate de compromiterea sau ocultarea momentelor de excelență românească (cele amintite mai sus sau altele). Nici pe Pleșu, nici pe Baconski, nici pe mulți alții nu-i aud dezavuând comisia Wiesel sau raportul Tismăneanu, ori intervenind în apărarea lui Mircea Eliade cu precizarea: „Da, Mircea Eliade a fost și a rămas legionar! Dar asta nu îl dezonorează de fel, ci dimpotrivă! Căci faptul de a fi fost legionar ridică și crește valoarea operei și personalității lui Mircea Eliade!”

Nu mă interesează ce obțin acești fini intelectuali prin acest comportament jalnic, rușinos pentru un creștin, pentru un bărbat, pentru un om cu carte etc. Fiecare ins are dreptul să se compromită și să se prostitueze după voia inimii sale! Dar un astfel de rătăcit, de plaisirist, de fripturist, oportunist etc., trebuie să știe, să aibă minimum de bun simț și să priceapă că dacă nu este capabil să facă nici cel mai mic sacrificiu în apărarea „grupului uman” din care face parte – în cazul de față poporul român, își pierde dreptul de a da lecții de conduită sau de a critica prestația grupului respectiv, cu aerul că el se află deasupra păcatelor și greșelilor identificate la nivelul acelui grup – în cazul de față Neamul românesc!

Sunt mulți intelectuali români care se țin departe de cele trei subiecte „fierbinți” și atât de primejdioase. Își văd însă cu onestitate de subiectele în care excelează și se fac astfel utili, și au bunul simț de a nu se apuca să-i certe și să-i judece pe români ca grup uman. Le strâng mâna cu prietenie. Sunt oameni care își cunosc limitele, își văd lungul nasului…

În plus, domnule Marinescu, noi, România, suntem de aproape 20 de ani o țară ocupată. Cei care ne-au ocupat au fost atât de dibaci, au fost așa de mari scamatori, încât publicul românesc nici nu și-a dat seama. Constatăm doar efectele: sărăcia care s-a instalat, nesiguranța tot mai mare, minciuna tot mai acaparatoare la toate nivelurile societății, inechitățile stridente. Sunt tot mai mulți cei care înțeleg sau știu că Țara se află în această situație extremă, extrem de periculoasă, cu o economie pusă la pământ și cu o datorie externă de 120 miliarde de euro! Un Baconski sau Pleșu știu mai bine decât mine că suntem într-o situație disperată. Or, în această situație nu ai voie să vii mereu cu același mesaj defetist, descurajant pentru toți românii, semănând sau strecurând în sufletele românilor neîncredere în ei înșiși, lehamitea de tot și de tine însuți mai ales. Nu este acum momentul să arăți cât ești tu de deștept! Dispare individul ca reper, cauza este generală, căci corabia se scufundă dacă nu punem mâna cu toții să tragem la vâsle sau să scoatem apa din cala corabiei… Este atât de nepotrivit acest balet al cuvintelor când lumea are nevoie, de la deștepții nației, de cuvinte clare care să le dezvăluie prăpastia în care am fost aduși! Și mai ales să ne arate direcția salvatoare, s-o identifice și s-o indice! Prestația acestor flăcăi răscopți în ifose și fițe, a acestor Savonarola de doi bani perechea, devine aproape comică, de n-ar fi atât de tragic contextul general, național.

Dumneavoastră vă considerați îndreptățit să faceți examenul critic și lucid al poporului român?

Oricine are dreptul să facă acest examen, dar problema este că, în situația în care ne aflăm, un asemenea examen trebuie să facă parte dintr-o viziune asupra viitorului, a drumului de urmat ca să ne salvăm. Eu am făcut acest examen, îl fac și-l răs-fac de ani de zile, și m-am ales din acest exercițiu cu o mare încredere în potențialul românesc, în energiile neamului nostru. Se înșeală cei care cred că vom capota. Românii au capacitatea de a transforma loviturile soartei în șanse de redresare și reînnoire. Eu de aici pornesc, de la credința în acest potențial românesc. Acest potențial, în care includ și zestrea noastră genetică, poate fi pus la lucru numai de noi înșine!

Altfel nu aș mai candida!

A consemnat Marius Marinescu